Phoenix II - History

Phoenix II - History


We are searching data for your request:

Forums and discussions:
Manuals and reference books:
Data from registers:
Wait the end of the search in all databases.
Upon completion, a link will appear to access the found materials.

Phoenix II

(Sch: t. 90; a. 2 guns)

The second Phoenix was built in 1841 for the Navy at Baltimore, Md. She departed Baltimore 19 September 1841 Passed Midshipman (~. St. G. Noland in command, and sailed to the coast of Florida for operations against the Seminole Indians. She continued this duty supporting operations of the "mosquito fleet" through the general Pacification in August 1842, returning to Norfolk 18 October 1842. During the following two years she made three voyages to Panama and, from 1846 to 1850, she served in the Gulf of Mexico surveying and, in general, supporting U.S. naval operations during the War with Mexico and the peace which followed She returned to the East Coast in 1851 and remained in the Atlantic Fleet until sold in 1853.


Starship Phoenix II

Computer, find me something to shoot!

Sorry dude, we got nothing on the radar. Have an awesome day though!

The Starship Phoenix II, like its predecessor, the Starship Phoenix, was the Q-Force flagship however, it was much smaller. At first, Qwark was devastated at the lack of fighting for six months but he later received a transmission from Zurgo, which explained an evil plan to Ratchet, Clank and Qwark. Excited, Qwark re-assembled the Q-Force with the Starship Phoenix II to stop Zurgo. The ship could deploy QForce weapon pods to nearby planets.

The ship's AI was called "Barry", he spoke with a teenager's voice.


Phoenix II - History

With the cancellation of the Phoenix Project, the people involved were on the horns of a dilemma.

They had spent the better part of almost 20 years developing mind control and stealth technologies that Congress didn't want anyone to use. Undeterred, the scientists went to the one organization they knew would want to engage in further research and development of the devices the Phoenix Project had produced: the military.

Naturally, the military was very excited about the idea of a weapons system that would allow them to defeat an enemy without ever firing a shot. They agreed to continue the project, setting up the Phoenix people in a secluded area where proper experimentation could be conducted.

The military also agreed to provide the equipment and personnel the project required in order to operate.

One of the primary items on the equipment list given to the military was a Sage Radar system.

It had been discovered that radio signals in the 425 to 450 Megahertz range were required to get 'inside' the human consciousness to allow for mind control attempts. The Sage Radar systems ran at these frequencies, and could be converted into a huge radiosonde easily.

Better yet, the Sage Radar system was currently obsolete, thus the scientists would be able to use one with no detriment to national security.

Montauk Air Force Base, located within the confines of Fort Hero on Montauk Point, Long Island, New York, was perfect for the needs of the Phoenix Project scientists. It was fairly isolated, currently mothballed and was equipped with a Sage Radar system that could be converted to a radiosonde with ease.

Setting themselves up at the newly reopened Montauk AFB, the scientists named their new project "Phoenix II". Later, the undertaking became known as "the Montauk Project". Financing for the Phoenix II came not from the military, who only supplied men and materials, but from outside sources. This was because the Project itself had been ordered to disband by Congress and was now operating independently.

Montauk AFB, had been closed since 1969, and was no longer receiving any federal funding. So, the question of "where did the Project funding come from?"arises.

The actual circumstances surrounding the financing of the Phoenix II project are shrouded in a veil of mystery. Project funding seemed to come from private sources, although some evidence points to an alleged Nazi involvement. This involvement came in the form of 10 billion dollars in gold, smuggled out of Europe at the end of World War II.

Apparently, a train carrying the gold was blown up while passing though a tunnel in Allied-occupied France, killing 51 American soldiers. Even General George Patton, furious that such an act of sabotage could have occurred, was unable to determine how the train had been hit, or who had made off with the gold. Other evidence states that after the money from the gold was used up, the Krupp family financially backed the project (The Krupps owned and operated numerous munitions factories during World War I and World War II.

One of their most famous weapons is the 'Paris Gun' which shelled Paris from more than 70 miles away in the First World War.)

THE EXPERIMENTS BEGIN

Montauk Air Force Base was reopened in late 1971 (although it was still listed as a decommissioned base by the military), allowing Phoenix II to get underway. Along with many of the original Phoenix Project scientists, there were members of the military, government workers and civilian personnel brought in from various corporations.

A number of the military servicemen present were Air Force radar technicians who had worked with the Sage Radar system all through the 60's.

They reported that the general mood of the base had changed according to the frequency and pulse duration of the radar system. This seemingly trivial piece of information was considered very important to the Phoenix people, who quickly determined that by changing the rate and width of the radar pulse, they could superficially alter the way people thought and felt.

This discovery prompted a number of experiments to determine what frequencies prompted what responses. A number of people were used in these experiments, although the prime test subject was a man by the name of Duncan Cameron (more about him later). These test subjects were placed inside of a small room on the base and the Sage Radar system was focused on that room, bathing it with massive amounts of micro and radio waves.

By altering the frequency and pulse of the radar set, they could make a person laugh, cry, angry or sleepy. As a side effect, it was found the the general mood of the whole base would change to follow the signal output of the Sage Radar.

Now that it had been proved the Sage Radar could effect emotional states, the next step was to try and control a person's thoughts. Tests were conducted in the which the pulse rate and amplitude of the Radar system were changed to match various biological functions of the body. Doing so allowed the scientists to actually control what a person thought and did.

It should be pointed out that bathing a person in massive amounts of microwave radiation and intense radio waves is not healthy. Many test subjects were literally baked by radio waves causing serious internal damage to the lungs and brain. With further tests it was determined that this damage was caused by "burning radiation". "Non-burning radiation" was emitted from the opposite side of the Sage Radar reflector. So, the scientists decided to reverse the radar antenna around 180 degrees, broadcasting burning radiation up into the sky and using the non-burning radiation to conduct their tests. Much to their delight, it was discovered that non-burning radiation could alter moods and thoughts as well, and didn't damage the subject of the tests!

In 1973, the experimental process had reached a new step. The scientists wanted to experiment with large groups of people, changing their thoughts and moods en masse and monitoring the results.

Units of the U.S. Army were invited to the base for R&R, becoming the unwitting targets of mood-altering experiments. Similar experiments were also conducted on people living nearby on Long Island, as well as New Jersey, New York and Connecticut. The aim of these tests was very simple to build a database of pulse settings and the effects they caused With time, the scientists were able to construct a control panel that allowed them to broadcast preset signals, thus allowing for consistent mind control effects.

Tests allowed the scientists to create a wide variety of effects, depending on the settings fed into the transmitter. Programs were written that would allow the researchers to do more than simply create mood swings. They found that they could increase the crime rate, incite violence and cause mass panic among animals. They even developed programs that would disable vehicles by burning out all of its electrical functions.

At this point, the Montauk people had developed a reliable method for controlling the thoughts of others. Now, they wanted to make a device that would allow for precise manipulation of a target.

The scope of the Montauk Project was about to expand beyond anyone's wildest dreams.

THE CREATION OF THE MONTAUK CHAIR

According to the writer of the The Montauk Project , the ITT World-Wide Communications corporation (which is owned by the Krupp family - see 'Setting Up Phoenix II' above) constructed a mind-reading device. The device translated the electromagnetic field, or "aura", around the body into a visible format. The primary component of this device was a Cray 1 super-computer that turned the data into something a person could understand.

The technology used to create this is device is a mystery. According to the book, some of the basic technical information was provided by aliens. These aliens were the Sirians, from the star system of Sirius. Exactly why these aliens provided the technology is not explained.

Over at the Montauk Project, the research people realized that this mind-reading device could could easily be converted into a mind control device. They hooked the device up to a series of computers, electrical coils and the Sage Radar system, creating a powerful transmitter that could be used lessen the risks to humans undergoing invisibility and time travel experiments. This new device was called the "Montauk Chair" and came online about 1974. Linked to a Cray 1 and an IBM 360 computer, the researchers would sit a psychically active person (such as Duncan Cameron) in the Montauk Chair and have them try and transmit their thoughts to a similar set up back at the ITT corporation (located in Southampton, Long Island).

After about a year of experimentation and research (in which many problems relating to transmitter feedback had to be over come) the researchers at the Montauk Project now had a device capable of projecting a person's thoughts to a remote location. Unfortunately, there was now a new problem to over come: "time glitches".

The time glitches tended to interfere and break up the thought transmissions between Montauk and Southampton. They were caused by psychics projecting a reality that different from 'our' reality. This would cause the flow of time to disrupted and the link between the two chairs would be cut.

In order to correct these problems dealing with interruptions in the flow of time, the Montauk researchers redesigned and rebuilt the chair, closely following the original prototype and the methods used to build it (this is the device created by the Sirians, remember).

This second generation Montauk Chair used multiple Delta T or Delta Time coils to create the desired energy fields. It was also shielded from any outside interference, thanks to the redesigned coils that powered the chair and created the electromagnetic fields. After about of alignments and adjustments the new chair was brought on-line in early 1976.

What was to follow was to be absolutely amazing.

SPONTANEOUS OBJECT CREATION

By this point, all of the experiments and tests involving the Montauk Chair used Duncan Cameron.

Duncan was a powerful psychic used in many phases of the Montauk experiments. His "true history" (as well as a possible Hero System character sheet) is given below. The main reason why he was used so often in the experiments dealing with the chair was due to some for of 'special training' he had under gone (the books give the CIA or the NSA as possible candidates) that allowed him to each an 'altered form of consciousness'.

What this means is that his conscious mind would be suppressed and a more primitive mind would be allowed become active. This primitive mind was highly suggestible, very controllable and tended to act by focusing all of its power on a subject, allowing much greater displays of power than if the conscious mind had acted.

After about a year of tests, the Montauk Chair was shown to be working flawlessly. Now, instead of transmitting thoughts, the researchers wanted to try something new: creating solid objects. The idea was for Duncan to visualize an object and provided there was sufficient power coming from the transmitter, materialize it somewhere on the base.

This process was not exact, however, as some objects remained intangible and others faded as soon as the transmitter was turned off. But, if given sufficient power, Duncan could create permanent objects. The size and type of object seemed only to be limited by his imagination, and it is said he materialized entire buildings during the course of these experiments.

Following the success of the object creation experiments, the researchers at Montauk began to step up their tests by looking into manipulating the human mind directly. The first such experiments involved what was called "The Seeing Eye". This was where Duncan was given a lock of hair (or other object) and concentrated on the person that object had come from. He could then see and hear everything that person could see and hear, no matter where that person was.

After that, the tests were taken one step further. Now, instead of simply looking though the eyes and ears of another, Duncan tried to actually influence what the person was thinking and doing. By pushing out with his thoughts, Duncan could take over someone else's mind, making them do what he (Duncan) wanted. People could be virtually 'programmed' to do almost anything. Further experimentation showed that large groups of both people and animals could be affected, making them behave in a variety of bizarre ways.

With time, it was discovered that more than a person's mind could be controlled. Electrical devices could be made to malfunction, short out or otherwise rendered useless. Telekinetic effects were discovered, where Duncan was able to move objects, shatter windows and wreck entire rooms.

Even with all of the amazing discoveries that the Montauk researches had uncovered, the team still wasn't done.

As of 1979, the Montauk Project was poised to do more than manipulate people's minds, they were on the verge of altering the flow of time itself!

TIME TRAVEL (aka Phoenix III)

Experiments with thought projection in early 1979 revealed an interesting side effect.

Many times Duncan's thoughts would be projected by the transmitter, but the signal would suddenly vanish. At first this was thought to be a malfunction, until it was noticed that many of the things Duncan was attempting to project didn't appear (or occur) till many hours later (or perhaps, before). Apparently, Duncan was capable of altering the flow of time (or operating outside of it).

Further research showed that the set up being used for the experiments and tests didn't have sufficient power to properly bend and shift time. To achieve full mastery over the flow of time, the researchers installed what is referred to as the "Orion Delta T (for time) antenna". It was rumored that the antenna was based on designs given to the Project by the aliens from the constellation of Orion (the exact star system is unknown). As with the Sirians, it is unknown exactly why the Orions gave the Montauk Project the plans, but it is presumed they had some private agenda for doing so.

The Orion Delta T antenna was placed in a huge underground chamber excavated beneath Montauk AFB. The antenna itself was about 100 to 150 feet tall, and the chamber was nearly 300 feet underground. The Montauk Chair was then placed above this antenna and below the transmitter used to broadcast projected signals. This placed the chair in a null field that removed all interference from and of the fields generated by the transmitter and other devices.

After installing the new antenna (which took from 1979 to 1980) and calibrating Duncan to the new equipment, it was found that Duncan had almost total control over the flow of time. He could cause portals to open to almost any time by concentrating on a specific date.

These portals looked like large spirals or vortexes. Inside the portal was a circular tunnel with light at the far end. One could look through a portal to see a smaller portal or window on the other end. Walking though the tunnel would place a person in whatever time the tunnel was connected to. The tunnels were not always straight, however, and curved around as one made their way to the exit. Sometimes power outages would cause tunnels to vanish, stranding anyone inside. They would be lost somewhere in the time stream with virtually no way to return.

There were a few problems with the initial time portals however. The portals tended to drift and people sent thought weren't always able to find the portal for the return trip. It took from 1980 to 1981 to calibrate the equipment and train Duncan to keep a portal stable. The also worked on spatial as well as temporal stabilization, trying to create portals in both specific times as well as places.

When the the researchers were able to successfully stabilize and lock down the time portals Duncan created, the nature of the Montauk Project changed yet again. Almost all of the extraneous personnel were dismissed. The military left, and a new team of people were brought in to run the base. A new technical crew was brought in as well, all that was know about them was that they were the "Secret Crew". The project was rechristened "Phoenix III" and from 1981 to 1983 the objective of the project was to explore time itself.

In order to explore the worlds beyond the time tunnels, the Montauk researchers kidnapped large numbers of the homeless as guinea pigs. They would spend some time (about a week) getting them ready for the trip and then send them though. If they returned, they were expected to make a full report of what they saw. Unfortunately many didn't.

This was why the project used the homeless, since they knew no one would notice if these sorts of people went missing.

The project also used a large number of children in these experiments. These children were exclusively male, between the ages of 10 and 16, tall, blond, blue eyed and fair-skinned. Most (if not all) fit the idea of the Aryan stereotype. The exact purpose of these children is unknown, although all of them were initially sent to the year 6037 AD to investigate a ruined city. There, they had to examine the statue of a horse and report back on what they saw. After that, the children were sent of on others missions, but it is unknown if any ever returned. It was later discovered that the project was connected with some sort of NeoNazi organization and that the children were recruited to serve this group.

It is also reported that some where between 3000 and 10,000 people were placed between 200 and 300 years into the future. As with the children, the exact purpose of this operation is unknown.

Finally, a lot of time was spent viewing events from both the First and Second World War. Pictures were taken and events were monitored.

It is unknown if the Project personnel interfered or tried to alter specific events during these two wars.

SPACE TRAVEL

With the success of the time portal projects, the Montauk researchers began to look off-planet for the next phase of Phoenix III.

The idea was to create a portal between Earth and Mars. Specifically between Earth and the Martian Pyramids that lay near the great " Face on Mars " in the Cydonia region of Mars (image left). It is said that this region of Mars shows evidence of a large number of artificial structures, including pyramids, the great 'Face', temples, a waterfront and even a city (click image right) .

It was the desire of the Montauk people to explore these structures and determine who (or what) had made them.

As a side note, the book The Montauk Project includes some information that alleges that there is or was a secret space program run by the US and the Soviet Union that established colonies on both the Moon and Mars. Supposedly, men landed on Mars sometime in 1962. It is interesting that although the book mentions this information, the author backs off from actually claiming any of this is 'real'.

The author does imply, however, that people were living on the surface of Mars during the duration of the time and space portal experiments.

In order to fully explore the pyramids of Mars, the project needed to get inside the structures. This was accomplished by having Duncan create a time portal inside the pyramid and then move it around until open passageways were found. At this point 'away teams' could enter the portal and walk from Montauk Point to areas under the Martian surface. Although little is know about what was found within this immense pyramid structure, a few tantalizing hints are offered.

Duncan Cameron himself was a member of at least one of the away teams, and described seeing something he calls "The Solar System Defense" which needed to be disabled before any further research could be done. According to the author, portions of the movie Total Recall are based on events that occurred within the Montauk Project, especially the scenes dealing with the Martian pyramid and the recall chair. Finally, evidence of intelligent life on Mars was found, but the researchers had to create time portals that stretched over 125,000 years into the past to discover it.

As with many other elements of the Montauk Project that were occurring at this time, the exact details are unknown.

THE END OF THE MONTAUK PROJECT

The Montauk Project finally came to end on August 12, 1983.

On this date, a time portal was opened that connected Montauk Base with the USS Eldridge of 40 years ago, during the original Philadelphia Experiment. While this portal was being opened and maintained, several members of the project, who had become increasingly uncomfortable with the aims and designs of the project heads (and with the effect that warping time and space might have on the world around them) decided to bring the project to a crashing halt.

A code phrase was whispered to Duncan, at which point he released a monster from his subconscious. This creature, or 'Beast from the Id' materialized as a large hairy monster (below image) that smashed its way about the base, destroying and eating everything it could find. Meanwhile, one of the project members began cutting apart cables and conduits in an attempt to sever the power to the base transmitters and shut down the project.

After smashing up and cutting apart enough equipment, the transmitter powered down and the Beast mercifully faded away.

After the disaster of August 12, 1983, the Montauk Project shut down.

The base was emptied of people and equipment and all extraneous personnel were brainwashed into forgetting everything that had happened there. Almost a year later, in May or June of 1984, a unit of 'Black Berets' (possible an elite unit of Marines) entered the base with orders to shoot anything and everything that moved. They purged the base for a second team, which removed any equipment deemed to sensitive to abandon.

After that, the underground chambers were sealed off. According to the author, one of the rooms cleared out contained hundreds of human skeletons.

Finally, at the end of 1984 cement was poured into many of the elevator shafts and underground areas of Montauk Base, sealing off all of the areas used for the most extreme of the space-time experiments.

Afterwards, the gates to Montauk AFB were locked and the base was abandoned for a second and final time.

Eventually, Fort Hero (and Montauk Base) was donated to the state of New York as a park.


Phoenix Flood II

Ngan Tran certainly didn't expect a flood when she was driving home alone on August 22, 1992. Heavy rains had been falling for the past couple of days, which is very unusual in this desert area. Ngan had no way of knowing how bad it could get, but she did notice that many of the roads seemed to be filling with water. She kept driving.

A road crossing what is normally a dry stream bed was blocked off with a police barricade to keep cars from traveling through. The rains had caused the stream bed to fill up, and now water was cascading across the road as if it were a newly formed river. The barricade had been set up to protect cars and their drivers from being swept away by these rushing waters.

As Ngan approached the barricade, she was confused. She didn't understand that it was meant to keep her and others off the flooding road. She needed to use this road to get to her destination, and she wouldn't turn around now. She stepped on the gas, turned the wheel, and drove around the barricade, not realizing the danger that lay ahead.

At first it was just a wet, splashy drive along a slick road. Ngan's car would occasionally hydroplane but she held tightly to the steering wheel and continued ahead. The sky was still pouring rain in the desert mountains, and the downstream washes were now swollen beyond their banks. As Ngan continued driving along the blocked-off road, the flooding grew worse. Although the rain had lessened along this route, she was beginning to realize that it was a serious mistake to have come this way.

Finally, her car could go no farther. The once dry desert was now a raging river, filling with water faster and faster. Her car was hit by a wave, then another. She stopped it--although the water had pretty much done that already--and watched in horror as it was swept by the current off the main road. She was now engulfed by the growing flood.

A motorist passing along the main road nearby had noticed the car drive around the barricade and checked to see where it had gone. Now, squinting her eyes against the splashing water whipped up by the wind, the motorist could barely see the top of the car and its headlights. It was going to be underwater soon, and someone was still in it! She reached for her mobile phone and called 911.

Nearly hysterical, she told the 911 dispatcher that a car had washed off the road and was nearly underwater. Its headlights were now under the growing river and the person inside it needed help immediately. The police were dispatched right away.

Arriving on the scene only moments later, the police could see the top of the car in the middle of the flood--and nothing more. A person was trapped in it, and the first thought was that whoever it was could not survive for long. They had to get to work immediately.

A police helicopter arrived just then and shone its high-beam light onto the car they could see the woman trapped inside. As long as she stayed put, there was a chance they could save her. If she tried to open the door and climb out into the raging waters, she would be swept away and drowned. They could only hope she wouldn't try to escape the car.

The helicopter belonged to the Phoenix Police Department's Air Support Unit, and this was copilot Sally Smith's first swift-water rescue. Her first concern was for the woman inside the car: How much air did she have? How much water was in the car? There was very little time to get her out before the car itself was washed away by the flood.

It was after 11pm, and the wind was picking up. The rescue was going to be difficult now they had to attempt it in the dark. A second helicopter with a rescue-certified pilot was brought in to execute this delicate but crucial rescue.

Ron Cummings, a member of the swift-water rescue team, was dispatched to the scene and would join the helicopter crew to attempt a daring and unpredictable rescue. He would have to ride out on the helicopter skids and be set on top of the car. It would be his job to get the woman out and bring her back aboard the helicopter to safety. It was a very risky plan, and they didn't know if it would work. But they had to try something--and it had to be now.

Ron watched as the huge helicopter lowered itself to a point close enough for him to jump. The thundering propellers were deafening, and he had to scream to make himself be heard. He waited for the signal from the pilot to let him know when it was safe to go. He needed to keep his hands free to save Ngan, so he had to leave the safety floatation equipment aboard the helicopter.

Slowly, steadily, the helicopter lowered Ron toward the car. Attached to the helicopter by only a safety cable and standing on its skids, he was soaking wet. Inch by inch, he was lowered onto the car's roof, which was almost completely covered with water. As he landed on it, his feet slipped and he swayed, nearly falling headlong into the rapidly swirling waters below. After a moment, he regained his balance and was now stable on the roof.

With great care, Ron leaned over, broke the back window of the car, and helped Ngan out, while the helicopter overhead returned to him to drop off the floatation equipment. This time around, it had to get as close as possible to him and the car so the equipment could be reached. It was a large, loud, and not very graceful machine. Between the wind and the tiny little target they were aiming for, the pilot had a tough job maneuvering his helicopter back to the car. If it were too far away, Ron wouldn't be able to reach the safety equipment if it were too close, it would knock Ron and Ngan in the dangerous water. Ron grabbed the life vest and put it on Ngan.

Ron and Ngan were now too shadows against the flood of lights from the two helicopters, waiting to be rescued. The wind was stirred up by the propellers and the water lapped up along the edge of the car's roof, rising higher and higher, threatening to pull them down. It would be just minutes before the car disappeared under the river--and them with it.

The first few rescue attempts were disasters. Each time Ron reached out to touch the helicopter skids, they were just out of his grasp or he received a shock from the static charge built up by the whirring propellers. Each failed attempt meant the helicopter had to move away and try again to get close enough for the rescue.

Finally, after about the fifth try, Ron was able to securely take hold of the helicopter skids. Holding them steady, he stepped onto them and pulled Ngan up with him. They were both out of danger and thankful to be alive.

Looking down at the scene below, Ron could see the water completely envelop the car. Later, the pressure of the flooding waters pushed it out of its precarious spot. In one sweep, it was gone, washed away by the rapids.

Ngan had been trapped in her water-bound car for over an hour. Imagine the terror, the desperation she felt as she looked out the windows and saw the rising level of water surrounding her. In the darkness, she was alone and isolated and had no way to communicate with the outside world. She didn't know if she would be saved, would drown, or even know how to swim, so she couldn't escape.

The real reason Ngan may have survived, however, was ironic: she didn't know how to swim. She could certainly not attempt to get out of the car and swim to safety, so she stayed put, waiting for help to arrive. Had she tried to climb out through a window, rescuers agree, she would have been quickly and violently swept away by the raging flood. Swimming never would help her at all, because she would have been powerless to fight the current.

Thanks to the quick-thinking motorist along the road, 911 dispatchers were able to evaluate the situation and send the right emergency crew to rescue Ngan. The courageous team of pilots and rescuers pushed themselves to the limit to make this rescue a success. They worked as a team, each with a specific and important job that had to be done. And they did it--even at those tense moments when they didn't think they could.

Today, Ngan and her ten-year-old daughter, Lynn, are forever grateful to these brave men and women. Ngan was particularly impressed with the way these people pulled together and really cared about rescuing her. Her faith in people was renewed. Lynn gives credit to the rescue team for their heroic efforts under extremely difficult circumstances. They saved Ngan, which is about the most important thing in the world.

Ngan advises everyone who drives to pay attention to road signs, barricades, and signals. They are put there for a reason--for your own safety. If she had not ignored the barricade blocking the flooded road, she wouldn't have been caught on the verge of death. She won't again dismiss those important signs, and hopes that none of you will either.


Phoenix Condos Orange Beach

For luxury comfort on the gorgeous white sugar sands of Orange Beach, Alabama, you can't do better than Phoenix Properties. With their wide balconies, central location, and beachfront access, Phoenix Properties are sure to delight family and friends alike.

All of our Phoenix condos are beautifully furnished, spacious and comfortable. Our Phoenix properties offer anywhere from 1 to 4 bedroom condos, outdoor pools, lighted tennis courts, in-unit washers and dryers, splash pads and lazy rivers, hot tubs and saunas. Each complex has something special to offer. After a day of recreation on the beautiful Gulf Coast, there's no better way to rest and relax than on the premises of our Phoenix rentals. In our condominiums, you'll always be provided with the comforts that you are accustomed to at home, such as linens, towels, paper products, and a fully furnished kitchen with all you need. You'll enjoy complete comfort as you relax in one of our condos. Brett/Robinson offers accommodations that have all you need to enjoy the vacation of your life. Make a reservation online or give us a call today.

Take a look and see for yourself why we are the premiere company for Orange Beach rentals. We are proud of the luxury accommodations that we can provide to vacationers here in Orange Beach and elsewhere on the Gulf Coast.


D-Day and Battle of Normandy sites in Normandy from the actual landing sites through all major operations to the closing of the Falaise Gap

Market Garden sites in the Netherlands

Battle of the Bulge sites in Belgium and Luxembourg

Italian Campaign sites including Sicily

Word War II sites in Germany and in Central Europe

Battle of Britain sites and British sites connected to the Normandy landings

World War I sites in Belgium and France

Cold War sites in Germany and Central Europe

mv2.jpg/v1/fill/w_27,h_26,al_c,q_80,usm_0.66_1.00_0.01,blur_3/American%20star.jpg" />

mv2.jpg/v1/fill/w_27,h_26,al_c,q_80,usm_0.66_1.00_0.01,blur_3/American%20star.jpg" />

mv2.jpg/v1/fill/w_27,h_26,al_c,q_80,usm_0.66_1.00_0.01,blur_3/American%20star.jpg" />

mv2.jpg/v1/fill/w_27,h_26,al_c,q_80,usm_0.66_1.00_0.01,blur_3/American%20star.jpg" />

mv2.jpg/v1/fill/w_27,h_26,al_c,q_80,usm_0.66_1.00_0.01,blur_3/American%20star.jpg" />

mv2.jpg/v1/fill/w_27,h_26,al_c,q_80,usm_0.66_1.00_0.01,blur_3/American%20star.jpg" />

mv2.jpg/v1/fill/w_27,h_26,al_c,q_80,usm_0.66_1.00_0.01,blur_3/American%20star.jpg" />


Basilica’s History

The Church of the Immaculate Conception of the Blessed Virgin Mary (St. Mary’s Basilica) is the oldest Catholic parish in Phoenix and was the only Catholic parish in Phoenix until 1924. It is the second oldest church in Phoenix with the First Presbyterian Church, organized in 1879, being the oldest. The beginnings of St. Mary’s looked to the private residence of Mr. Jesus Otero located at First Avenue and Washington Street. From 1872 until 1881 priests from Florence, Arizona traveled by buggy every three months, to conduct the Catholic liturgy.

Construction of a church on the present site of Third and Monroe Streets began in 1880 under the supervision of Rev. Edouard Gerard. Rev. Gerard was the first priest ordained (February 2, 1877) in Arizona. The church was built of adobe, 60’ x 40’, with a steeple pitched, shingled roof. With its completion, the church was dedicated by Bishop Salpointe on June 24, 1881. Rev. Joseph Bloise, the first resident priest, came in 1825. His successor, Rev. Francois X. Jouvenceau, came in 1887.

In December 1895, at the invitation of Bishop Peter Bourgade, the Franciscan Friars agreed to accept responsibility for the church the arrangement was signed by Rev. Michael Richardt, Provincial of the Sacred Heart Province headquartered in St. Louis. Rome insured Franciscan permanence in Phoenix by granting the Beneplacitum Apostolicum (papal approval) on January 7, 1896: The first friars arrived on January 12, 1896.

By 1902 the adobe church was in need of major repairs and enlargement. The current pastor, Fr. Novatus Benzing, O.F.M., received permission from his superiors to proceed with construction of a new church. The new church would need to be constructed in two phases due to budget constraints. The adobe church was razed and construction began on the basement which would serve as the “basement church” until the upper church could be completed. The architect was Br. Adrian Wewer, O.F.M., assisted by Br. Leonard Darched, O.F.M. The local architects were R.A. Gray and George Gallagher. The “basement church” (now the social hall) was dedicated on February 11, 1903 under the patronage of the Immaculate Heart of the Blessed Virgin Mary by His Excellency Bishop Henri Granjon of Tuscon.

The second phase of construction began in July 1913. The construction contract was awarded to W. J. Rifley. The church was constructed in the Mission Revival style and is considered to be an outstanding example of Mission Revival style. The interior is in the Romanesque style.

On September 6, 1976, St. Mary’s was named an historic site by the Arizona Historical Society. An on October 17, 1977, the church was added to the State Inventory of Historic Places of Arizona. St. Mary’s was placed on the National Register of Historic Places on November 29, 1978. On September 2, 1985, His Holiness Pope Saint John Paul II solemnly proclaimed the church of the Immaculate Conception of the Blessed Virgin Mary to be a Minor Basilica.

While on his American visit, His Holiness John Paul II (now Pope Saint John Paul II) visited St. Mary’s kneeling in prayer in the center aisle and speaking to the crowd from the balcony on September 14, 1987. The people of Phoenix voted St. Mary’s as a “Point of Pride” in the city in 1993.

Learn about the Seal of St. Mary’s Basilica: St. Mary’s Basilica Seal

Self-Guided Tour

You can purchase a Self-Guided Tour Pamphlet for $2.00 at the basilica’s Via Assisi Gift Shop.


Cuprins

Perioada beat (1962–1970) Modificare

Formația este una dintre primele de muzică rock din România (alături de Uranus, [1] Cometele [2] și alte câteva), numite în epocă „formații de chitare electrice”. Ca în cazul altor grupuri apărute în acei primi ani, modelul urmat a fost cel propus de formația britanică The Shadows, care îl acompaniază pe cântărețul Cliff Richard în filmul Tinerii (The Young Ones, 1961). Titulatura inițială a fost „Sfinții”, schimbată în „Phoenix” la propunerea chitaristului Claudiu Rotaru, pentru a evita conflicte cu autoritățile vremii. [3]

Anul înființării Phoenix este 1961, grupul făcându-și debutul un an mai târziu. Primii ani au fost mai curând o fază de experimentare a noului gen muzical, în plină dezvoltare și în Vest, practicile formațiilor din invazia britanică (The Beatles, The Rolling Stones) fiind inițial imitate. Aportul componistic al muzicienilor Phoenix este redus, repertoriul fiind majoritar alcătuit din versiuni cover ale unor piese scrise de formațiile vestice amintite.

Prima compoziție proprie a fost piesa „Știu că mă iubești și tu”, înregistrată la radio în 1964. Din anul următor datează alte două înregistrări („Bun e vinul ghiurghiuliu” și „Pădure, pădure”), care erau și primele melodii din rock-ul românesc inspirate din folclor. Acestea două se mai păstrează încă în arhiva Radio România.

Perioada blues. Țiganiada (1970–1971) Modificare

Imediat după plecarea solistului Moni Bordeianu în Statele Unite ale Americii, formația Phoenix a fost interzisă pe plan local pentru mai bine de un an. Agenția Română de Impresariat Artistic (ARIA) nu mai avea voie să facă turnee cu ei, iar la Radio și la Televiziune nu s-au mai difuzat înregistrările avându-i ca protagoniști. Claudiu Rotaru se retrăsese din formație, astfel încât din vechea componență mai rămăseseră doar Nicu Covaci, Dorel Vintilă Zaharia, Béla Kamocsa și Günther Reininger.

Urmează o scurtă perioadă în care formația cântă mai multe piese blues rock, în majoritate compoziții de-ale lui Günther Reininger, cu text în limba engleză. Acesta era solist vocal, cântând totodată și la pian. Formația dădea reprezentații în fiecare sâmbătă seara, la clubul PM6 din Timișoara. Cu un repertoriu asemănător s-au prezentat și la Festivalul Studențesc din 1970, organizat la Sala Palatului din București, dar impresia lăsată nu a fost extraordinară. [4] De asemenea, au participat și la un concert de binefacere, ținut pentru sprijinirea victimelor inundațiilor din mai 1970.

O altă experiență notabilă din această perioadă a fost realizarea unui concert la Casa de Cultură a Studenților din Timișoara, în care secțiunea ritmică a fost susținută de către doi toboșari: Dorel Vintilă Zaharia și Eugen Gondi, la ora aceea un toboșar de jazz virtuoz, recunoscut în țară. [5] Primul a preluat metrica și fluxul pieselor, în timp ce al doilea a realizat break-urile și percuția.

În vara anului 1970, formația a susținut recitaluri la Hotelul Europa din Eforie Nord, în toamnă survenind noi schimbări în componența formației. Pleacă Béla Kamocsa, fiind înlocuit de către liderul formației cu Zoltán Kovács (fost component al grupului Clasicii). În noiembrie–decembrie este cooptat în formație și Mircea Baniciu. Împreună încep repetiții cu piese din repertoriul formației.

În același timp, în decembrie 1970, Victor Cârcu reușește să îi convingă pe membrii formației să participe la realizarea piesei de teatru Țiganiada a lui Ioan Budai-Deleanu. Fiecare primise un rol, inclusiv textierii și oamenii apropiați formației, unii trebuind să și cânte la un moment dat.

Turneul care a urmat, între decembrie 1970 și ianuarie 1971, a fost încununat de un real succes. Mulți dintre spectatori, neînțelegând faptul că membrii formației participau doar în piesă, au făcut presiuni pentru a obține un minirecital Phoenix la sfârșitul piesei, ceea ce s-a și întâmplat.

Ulterior acestui turneu teatral a fost cooptat Liviu Butoi, care cânta la flaut și la oboi. Au fost susținute o serie de concerte cu ARIA. Din această perioadă datează melodiile „Dorința”, „Amintește-ți”, „Niciodată” și, probabil, „Te întreb pe tine, soare. ”. De asemenea compun noi piese cu filon folcloric, încercând să-și creeze un stil specific.

Participă la cea de-a doua ediție a Festivalului Club A, în mai 1971. Cu mai multe piese de folclor arhaic, aproape toți membrii obțin premii individuale pe instrumente.

Vara anului 1971 aduce plecarea lui Zoly Kovács și a lui Dorel Vintilă, în locul cărora au fost cooptați Josef Kappl (fost membru Clasic XX), respectiv Cornel Liuba (Țulă), un fost elev de-al lui Pilu Ștefanovici.

În noiembrie, Liuba este înlocuit cu Costin Petrescu (fost component Olympic '64), astfel grupul stabilizându-se la formula care a creat imaginea noului Phoenix etno-rock, formula de aur a grupului, care a dat discurile cele mai spectaculoase ale formatiei, rămase peste mulți ani în memoria fanilor și a publicului. Componența era: Nicu Covaci, Mircea Baniciu, Ioji Kappl, Costin Petrescu, Valeriu Sepi.

Directivele lui Nicolae Ceaușescu, exprimate în iulie 1971, într-o conferință de la Mamaia, privind creația artistică din România, pun în impas multe formații cu repertoriu occidental, nu însă și pe liderul Nicolae Covaci, care se hotărăște să o apuce pe un nou drum.

Perioada etno-rock (1971–1977) Modificare

În noaptea de 1 spre 2 iunie 1977, camionul cu formația ascunsă în boxe părăsește țara [8] prin vama de la Porțile de Fier. După mai multe ore de stat în vamă, în timpul cărora camionul este percheziționat de către grăniceri, Nicu Covaci, care emigrase legal în Olanda cu un an înainte, reușește să-i scoată clandestin din România, trecând în Iugoslavia. După cum povestește liderul formației, vigilența grănicerilor vecini a fost adormită cu pachete de bani și discuri cu muzică.

Perioada din Germania (1977–1989) Modificare

După plecarea băieților din țară, conform spuselor lui Dan Chișu, [9] se credea că au fost eliminați în secret de către Securitate. Mircea Baniciu a fost chestionat o vreme de Securitate. Ușurarea a venit în momentul în care la Radio Europa Liberă s-a anunțat faptul că membrii formației au ajuns cu bine în Germania Federală.

Pentru formație începe o perioadă grea, plină de lipsuri și privațiuni, dar și de creații muzicale. După ce s-au terminat banii strânși de Nicolae Covaci între timp, fiecare a încercat să se descurce cum a putut, prestând diferite munci, sau plecând pe la diverse formații. Perioada scurtă, de circa un an, în care au avut concerte împreună, rare și prost plătite, [11] a fost marcată de revenirea lui Moni Bordeianu din Statele Unite ale Americii, care a preluat rolul de solist vocal. [12]

În această perioadă s-a încercat cântarea în limba română, mai apoi cu text englezesc, a pieselor de rezistență din țară. Au apărut „Winter”, „Music and Muzak”, „Rock and Roll Bird”, „Wedding”, „Gipsy Story”. Erlend Krauser și Josef Kappl încep să creeze primele piese cu sunet vestic („Alaska”, „Get Around”, „Brontozaur dat cu aur” etc.), disociindu-se astfel de viziunea de atunci a liderului Covaci, care dorea o continuare a liniei din țară. „Recunosc că am fost un prost. Ei îmi spuneau că trebuie să cântăm altceva și în engleză. Eu, în patriotismul meu nătâng, țineam morțiș s-o facem în românește, fără a schimba stilul. Azi, le dau dreptate.” Încep astfel disputele stilistice dintre Covaci și restul membrilor formației. Inițial s-a dorit scoaterea unui LP intitulat Zgâriați-vă pe ochi, care cuprindea piesele „Alaska”, „Zicala dobei”, „Wedding”, „Winter”, „Sunset” și altele. Producătorii caselor de discuri se arătau plăcut impresionați de piesele prezentate, însă replicau că ei nu sunt instituții de cultură, ci de făcut bani. [14] Propunerile acestora de a crea noi compoziții în stilul „hit parade” s-au lovit de refuzul categoric al liderului Nicolae Covaci. Din materialul inițial a mai rămas în discuție doar piesa „Winter”. Formația urma să înregistreze o nouă variantă a ei, urmând a fi editat un single. [15] Evenimentele ulterioare nu au mai permis acestui proiect să capete viață.

În timpul unei dispute creative serioase, la finalul unei perioade în care membrii formației aveau nervii întinși la maximum, Nicolae Covaci utilizează argumente dintre cele mai solide împotriva celor formulate de Josef Kappl. Drept rezultat, formația se desparte. Mircea Baniciu declara într-un interviu [16] că și renunțarea la Moni Bordeianu – care nu mai putea face față în studio – a fost una din cauzele care au dus la destrămare. De asemenea, aprecia că Erlend Krauser era o fire dificilă. Ulterior, Kappl, Krauser și Lipan formează o nouă trupă, Madhouse (în traducere „Casa de nebuni”), cu care reușesc să scoată un disc, în 1979, primit însă cu rezerve de către public.

În 1980 Madhouse se desparte la rându-i, Ioji Kappl și Erlend Krauser plecând la formația Lake, iar Ovidiu Lipan Țăndărică revenind la Phoenix. Potrivit lui Mani Neumann, [17] Josef Kappl a avut și el inițial intenția de a reveni în Phoenix.

Între timp, Covaci reușește să îl coopteze în formație pe Mani Neumann, alături de alți violoniști. Este creată o trupă de rock „rea și agresivă”, compusă din șase oameni (două viori electrice, violoncel electric, chitară bas, chitară electrică și baterie), care susține concerte o vreme, cu mult succes la public, fiind un concept nou pe acele timpuri. [18] Deși Nicolae Covaci era singurul român din formație, după un an cu 8–14 ore de repetiții zilnic, fiecare membru al formației știa să cânte piesele consacrate, în limba română, fără accent. De acest lucru, liderul formației s-a arătat foarte mândru. [19]

În 1980, Nicolae Covaci, alături de noua formație, pune bazele unei opere rock, intitulată Empire of Vampires. Din această lucrare făceau parte piesa titulară și „Running”, apărute ceva mai târziu pe discuri. Covaci dorea nu atât respectarea adevărului istoric, ci mai ales urmărirea și punctarea motivațiilor psihologice pe care le-a avut Vlad Țepeș în acțiunile sale. [14]

În același an, formația participă la Festivalul de muzică pop al debutanților, organizat în Würzburg, și primește premiul „Deutsche Phonoacademie”, apărând cu piesa „Stars Dance” pe compilația live Folk, Lied, Song – Nachwuchs Festival '80. În 1981 este scos primul disc occidental al formației, aflată deja sub numele de „Transsylvania Phoenix”, pentru a nu fi confundată cu o formație similară. Discul este intitulat Transsylvania, fiind înregistrat în formula Nicu Covaci (chitări, voce), Mani Neumann (vioară, voce), Tom Buggie (chitară bas), Ovidiu Lipan (baterie), Sabin Dumbrăveanu (violoncel) și Ivan Kopilović (voce). Discul este bine primit, însă după epuizarea primelor 5.000 de exemplare, în numai câteva zile de la lansare, casa de discuri Bellaphon a refuzat să mai scoată și o a doua ediție. Producătorii au replicat că nu sunt dispuși să deschidă o nouă piață pentru asemenea gen de muzică. [20] Lipsită de sprijin consistent și având astfel de piedici în față, formația se desparte din nou, pentru o perioadă mai lungă.

Ovidiu Lipan se implică în diverse proiecte. Cântă în și alături de Eruption, Gilbert Bécaud, Ginger Baker (fost component în formația Cream), Herman Rarebell (de la Scorpions), Rated X.

Josef Kappl rămâne basist în formația Lake până în 1986, continuând totodată o serie de proiecte personale, alături de Heinz Rudolf Kunze (1981–1994), iar mai apoi și de Todor (Toscho) Todorovic cu care a scos două discuri de blues (Serious Fun în 1996 și Back by Popular Demand în 1999).

Erlend Krauser a cântat cu Roter Mund, după care, din 1984, a înregistrat opt albume solo: Ambrosia (1984), Erlend Krauser (1986), Talkin Guitar (1990), Flight of the Phoenix (1991), Pioneers and Heroes (1996), Now (2002), It (2010) și Last Discoveries (2017). [21] Discul Flight of the Phoenix a ajuns pe locul 20 în Top New Age al revistei americane Billboard. Între timp, a devenit profesor de chitară și a mai avut o serie de alte colaborări muzicale cu Goombay Dance Band, Taco și James Last. Colaborările cu Phoenix au fost sporadice, fiind legate mai mult de proiectele lucrate împreună cu liderul Nicolae Covaci: în 1986 și 1987 operele de la teatrul din Osnabrück, iar în 2000, albumul În umbra marelui U.R.S.S..

Mircea Baniciu, rămas în țară, scoate câteva discuri folk rock apreciate de public: Mircea Baniciu (1979, EP), Tristeți provinciale (1981), Ploaia (1984), Secunda 1 (1989) și Secunda 2 (1991). [22] În concerte cântă totodată și hit-urile mai vechi („Andrii Popa”, „Mugur de fluier”, „Mica țiganiadă” etc.), păstrând vie astfel legenda Phoenix în rândul noilor generații din România. [23]

Günther Reininger emigrează și el în Germania Federală, la începutul anilor '80, întemeindu-și o familie. Cu toate că și-a înființat un studio bine echipat, cu posibilitatea înregistrării pe 16 canale, dotat cu toate efectele posibile, și având 6–8 claviaturi de ultimă oră, muzica a rămas pentru el un hobby. S-a apucat de pictură și și-a dedicat timpul cu precădere familiei sale. [16]

Mani Neumann, împreună cu Ulli Brand, pe care îl întâlnise din 1979, și cu basistul Ecke Volk, înființează în 1982 Trio Farfarello, „pur și simplu pentru că vechiul Düsseldorf avea nevoie de trio-ul său, care să facă muzică la un nivel superior.” [24] Mani va păstra strânse legături cu Nicolae Covaci de-a lungul acestei perioade, având să declare mai târziu: „Farfarello a avut mare succes la vremea respectivă, dar ei au fost, bineînțeles, influențați de muzica grupului Phoenix.” [17]

Nicu Covaci – absolvent al Facultății de Arte Plastice din Timișoara – se reapucă de pictură și sculptură. Predă arta plastică în Osnabrück și crează o serie de tablouri, cel mai cunoscut fiind giganticul „Gladiator 2000” (1986), expus în exteriorul sălii de sport din același oraș. Având dimensiuni imense (45 × 6 metri) este realizat printr-o tehnică specială, cu vopsele care intră în pânză, ceea ce face ca pictura să reziste foarte mult timp. Printre altele, la cererea primăriei din Osnabrück, creează o statuie a zeiței fertilității („Fruchtbarkeitskönigin”), având forme rubiconde. După ce au văzut lucrarea, membrele unei organizații de femei au protestat vehement, acuzându-l pe Covaci că zeița are capul prea mic și că „asta e semn de prostie”. Totodată, în opinia lor, sculptorul sugera prin acea statuie că femeia e o mașină de făcut copii. Drept urmare, statuia i-a fost confiscată lui Nicolae Covaci, el nemairămânând decât cu fotografiile. [25] Chiar și astăzi, în Osnabrück sunt expuse, în interior sau în exterior, lucrări de-ale sale. Tot în această perioadă creațiile lui Covaci participă la o serie de expoziții. Este vremea bandelor de motocicliști și a primului „Jaguar” pe care și l-a luat Nicolae Covaci.

Proiectele muzicale ale liderului Phoenix sunt sporadice, în 1983 cântând în duet cu Dzidek Marcinkiewicz. În 1986 este solicitat de primăria din Osnabrück pentru a pune în scenă opera Evita (a lui Andrew Lloyd Weber), împreună cu Erlend Krauser, iar un an mai târziu, pentru opera Jesus Christ Superstar (scrisă de Andrew Lloyd Weber și Tim Rice), ambele încununate cu un mare succes, încasările teatrului din Osnabrück sporind de aproximativ cinci ori. [26]

În 1987 Nicolae Covaci și Josef Kappl reîncep colaborarea. [27] Este scos un disc single, Ballade For You/The Lark, conținând două prelucrări ale unor celebre compoziții românești („Balada pentru vioară și orchestră” din 1880 a lui Ciprian Porumbescu și „Ciocârlia”, melodie populară). Producătorul discului este Josef Kappl, care nu apare însă creditat pe copertă ca făcând parte din formație. Cu toate acestea, în această perioadă au compus împreună o serie de piese și demo-uri în limba engleză („Bounty Man” etc.) și au cizelat piesele operei Empire of Vampires. [28]

În același an, pe compilația NDR - HörFest 87 apar două melodii ale formației: „Empire of Vampires” și „Die Lerche” (alias „The Lark”).

Anul următor, 1988, aduce două materiale din partea formației Transsylvania Phoenix, care de această dată îl include și pe basistul Josef Kappl (totodată și producător). Acesta se va ocupa de chitară bas, claviaturi și percuție sintetizată. Tuareg/Mr. G's Promises conține două piese cu bătaie lungă înspre Moscova și U.R.S.S., unul dintre motivele pentru care titlurile lor originale („Afganistan”, respectiv „Perestroika”) au fost schimbate la editare. Acest disc a fost urmat de un maxi-single, intitulat simpu Tuareg, având patru piese („Tuareg”, „Tuareg (Extended Version)”, „Mr. G's Promises” și „The Lark”).

Spre sfârșitul anului, vechea formație se reunește, odată cu revenirea lui Ovidiu Lipan și a lui Mani Neumann. Sunt susținute câteva concerte în Germania Federală, continuate și în anul următor.

Din 1989 datează o înregistrare făcută de Mircea Florian la o întâlnire în trei, la care au mai participat Nicu Covaci și Nicu Vladimir. Au fost imortalizate piese în stadiul de proiect, printre care „Iovano” (apărută pe disc abia în 1999) și „Măicuța”, încă neînregistrată.

Pe 20 decembrie 1989 are loc un concert în „Hyde Park” din Osnabrück, în timpul căruia membrii formației sunt anunțați despre Revoluția începută în România. Membrii Phoenix izbucnesc în lacrimi de bucurie pe scenă și dedică acel concert evenimentelor din țară. [29] Materialul înregistrat în timpul acelui concert va fi utilizat mai apoi în 1990, pentru a produce un nou album.

Întoarcerea în România (1990–2000) Modificare

În primele zile ale lunii ianuarie 1990, Nicu Covaci se reîntoarce cu trenul în România, reușind să apară în prima ediție de după Revoluție a emisiunii Meridianele cântecului, prezentată de Octavian Ursulescu la Televiziunea Română Liberă. În cursul anului, i se vor lua mai multe interviuri, uneori împreună cu Mircea Baniciu. În acestea, liderul formației dezvăluie pentru prima dată în mod public câteva din simbolurile ascunse de textierii formației în piesele perioadei 1967–1976. Tot în ianuarie, se reîntoarce și Ovidiu Lipan, aducând 24 de tone de ajutoare pentru municipiul Iași. [30] În aceeași lună, Moni Bordeianu și Erlend Krauser – foști membri ai formației – înregistrează „Păsări albe”, o piesă dedicată Revoluției și românilor ce au participat la înfăptuirea acesteia.

În luna mai are loc prima întâlnire a lui Nicolae Covaci cu publicul român, după o absență de 13 ani, la festivalul de la Palatul Copiilor din București, unde, împreună doar cu Mircea Baniciu și cu Mani Neumann, cântă câteva piese vechi cunoscute. Tot publicul (6–7.000 de oameni), [31] printre care cei mai multi erau născuți după plecarea clandestină în Germania a formației, demonstrează că știu toate textele, silabă cu silabă. Acest fenomen se va repeta la fiecare concert Phoenix din această perioadă. A doua zi are loc un concert susținut împreună cu câțiva prieteni.

Nicolae Covaci dorea organizarea mai multor concerte în țară, începând cu Paștele acelui an, [32] drept pentru care a contactat câteva firme specializate din străinătate. Acestea i-au promis sprijinul până în ultima clipă, după care s-au retras.

Singura realizare notabilă din acest punct de vedere a aparținut mai vechiului baterist al formației, Costin Petrescu, care a reușit împreună cu Asociația Românilor din Paris să organizeze un concert în capitala Franței, în sala „La Cigalle”, pe 31 martie 1990. Acțiunea a reprezentat concertul reunirii, în formația întregită revenind Mircea Baniciu. Secția ritmică era asigurată atât de Ovidiu Lipan (baterie), cât și de Costin Petrescu (percuție), acesta din urmă aducând un set de vreo 35 de tobe diferite, clopote și un gong chinezesc. La vioară a cântat de acum nelipsitul Mani Neumann. Concertul a avut drept scop adunarea de fonduri pentru România. [33] Günther Reininger a declinat participarea sa la concert, datorită mai multor probleme pe care le avea la acea dată, dar a mărturisit ulterior că a regretat propria sa absență. [16] După acest eveniment, era proiectat un concert monumental, al revenirii în țară, de data aceasta la Timișoara, dar el nu a mai putut fi susținut din cauza lipsei de organizatori. [34]

În vara lui 1990 sunt realizate înregistrări în sala „Hyde Park” din Osnabrück, Germania, acestea fiind folosite la producerea unui nou material. Vocea lui Mircea Baniciu a fost înregistrată și adăugată ulterior, în „Studio N” din Köln, iar masterizarea a fost făcută în „Happy Valley Studios” din Osnabrück. Producător a fost Josef Kappl.

Înregistrările s-au făcut digital, cu echipament profesionist (trei magnetofoane cu 32 de canale fiecare, cu posibilitate de cuplare între ele, trei mese de mixaj computerizat etc.), în acest mod fiind finisate 18 piese. Inițial se dorea editarea unui disc intitulat „Phoenix”, în colaborare cu o casă de discuri occidentală, iar albumul trebuia să apară în țară în perioada august–septembrie. Nereușind această variantă, în octombrie produsul a fost adus în România și propus Electrecord-ului spre editare, având ca termen de lansare decembrie 1990. Din cauza faptului că oferta casei românești de discuri nu acoperea nici măcar pe jumătate costurile producției, negocierile au fost întrerupte, iar materialul a fost pus „la sertar”. Acesta a fost scos pe piață oficial mult mai târziu, în anul 1997, fiind intitulat Aniversare 35, deși o variantă piratată a acestuia apăruse cu circa doi ani înainte pe casetă audio.

În același timp, Radio Timișoara Liberă, în cadrul serialului Istoria muzicii rock, a difuzat o serie de cinci emisiuni, a câte o oră fiecare, despre Phoenix (ciclu intitulat „Phoenix – istoria unui mit”), în care au fost prezentate o serie de piese inedite și au fost rememorate multe întâmplări petrecute în cadrul formației. Printre invitații realizatorului Petru Umanschi s-au aflat Béla Kamocsa și Sorin Bârcă. Nicu Covaci nu a putut fi prezent live, în acele zile purtând negocieri la București, cu Electrecord-ul, dar Umanschi îi luase un interviu înregistrat pe bandă, cu câteva zile înainte.

Tot în 1990 a fost vehiculată ideea înființării unor fan-cluburi Phoenix, la București și la Timișoara, locuri în care să se găsească informații la zi cu privire la activitatea formației, autografe, discuri, fotografii și înregistrări deosebite.

Pentru luna decembrie 1990 fusese proiectată o apariție televizată de trei ore, o retrospectivă la care să fie prezenți și foști membri ai formației. Nici acest eveniment nu a mai putut fi realizat.

La Festivalul Rock '91, susținut pe 1 și 2 iunie 1991, în Parcul Tineretului din București, organizatorul Dorian Ciubuc a invitat și formația Phoenix, la sugestia lui Iuliu Merca de la Semnal M. [35] Acest eveniment a reprezentat concertul de revenire a formației în țară. Din componența inițială lipsea basistul Josef Kappl, locul său fiind luat de Dietrich (Dixie) Krauser, fratele lui Erlend. Totodată, au fost cooptate și două foste membre ale formației Catena, și anume Anca Vijan Graterol și Ortansa Păun. Succesul repurtat în timpul concertului (după organizatorul Dorian Ciubuc ar fi fost prezenți peste 60.000–70.000 de spectatori) [36] l-a determinat pe liderul Nicolae Covaci să plănuiască din nou un turneu național al formației Phoenix.

Organizatorul turneului avea să fie Dan Chișu, cel care, în 1975, colaborase cu formația la realizarea spectacolului „Cantofabule - Însă eu. ”. Acesta a adus aparatură și o instalație de sunet din Lituania, pentru a putea beneficia de un spectacol la standarde ridicate. Totodată a realizat o publicitate a evenimentului pe scară largă.

Turneul s-a desfășurat în septembrie 1991, formația avându-l, de această dată, pe Josef Kappl la bas. Dan Chișu dorea să îl aducă și pe Günther Reininger, însă acesta „a fost imposibil de convins”. [37] În conferința de presă susținută pe 15 septembrie la Athenée Palace s-a declarat că se așteaptă o medie de 10.000 de spectatori pe concert, precum și că primul concert, programat a fi susținut la Chișinău, a fost anulat din motive neelucidate. Totodată, s-au luat măsuri pentru înregistrarea video și audio a concertelor, în vederea unui eventual disc live ori a unui film al turneului. În 1990, Nicu Covaci scosese în Germania un disc single, intitulat Ciocîrlia/Perestroika, ce conținea mai vechile piese „The Lark” (1987) și „Mr. G's Promises” (1988). Acest disc, realizat în 5.000 de exemplare, era destinat împărțirii către fani în cadrul acestor concerte, prin tragere la sorți. În cele din urmă, însă, a ajuns să fie vândut pe stradă, contra sumei de 100 lei.

Turneu a cuprins mai multe orașe importante din țară: București (19 septembrie), Iași, Cluj-Napoca (22 septembrie), Timișoara (24 septembrie) și Constanța (27 septembrie), în deschiderea concertelor cântând, timp de jumătate de oră, Mircea Florian.

Pe parcursul concertelor, membrii formației au rămas plăcut impresionați de faptul că spectatorii, cei mai mulți tineri născuți după plecarea lor în Germania, le știau textele „silabă cu silabă”. [38] Începutul concertului timișorean, după minirecitalul lui Mircea Florian, l-au făcut dubașii din Brănești. Potrivit liderului formației, scenele impresionante nu au lipsit:

Un interviu luat lui Nicu Covaci în toamna anului 1991 și difuzat la Radio Constanța (ulterior publicat în cotidianul Telegraf) a relevat multe lucruri inedite despre formație. [40] În acest an apare primul fan-club Phoenix, anume în București, sub coordonarea lui Florian Pittiș.

Tot în 1991, casa de discuri Electrecord a scos un disc, intitulat Remember Phoenix (titlul de pe eticheta discului diferă: Negru Vodă), ce cuprindea mai multe piese ale formației de pe discurile din 1968, 1969, 1972 și 1973. Acest disc a fost editat și pe casetă audio. În aceeași perioadă apar casetele-compilații Phoenix 1 și Phoenix 2.

La începutul anului 1992, ulterior terminării turneului național, Nicu Covaci împreună cu Dan Chișu au pus bazele următorului proiect al formației: noul album SymPhoenix/Timișoara. Acesta urma să fie realizat la un nivel superior celor anterioare, prin cooptarea unui grup simfonic (Orchestra Filarmonicii Radio din București) și a două grupuri vocale (corul „Song”, dirijat de Ioan Luchian Mihalea și „Grupul de «popi»”). Dan Chișu a reușit să îi aducă la București și să îi cazeze acolo, „într-o perioadă cumplită de iarnă”, pe Mani Neuman (care va fi și dirijorul orchestrei), pe noul basist Volker Vaessen, pe chitaristul Ulli Brand și pe inginerul de sunet Klaus J. Eisner. [41]

Costurile au fost, potrivit producătorului Dan Chișu, imense. S-a plătit masterizarea, iar publicitatea a avut alocată, pentru prima dată în România, suma de 10.000 de dolari. Nicolae Covaci s-a declarat foarte mulțumit de rezultat: „Piesele înregistrate sunt așa cum mi le-am dorit eu să fie inițial. (. ) Această producție este prima de care pot spune că sunt mulțumit.” [42] Noul material a fost promovat, în avanpremieră, la Festivalul de muzică ușoară de la Mamaia, în vara anului 1992. Deși s-au oferit să participe gratuit, cu orchestră și cor, și la Festivalul „Cerbul de Aur” de la Brașov (reluat după o pauză de 21 de ani), au fost refuzați. Albumul a fost lansat la Timișoara pe 20 decembrie 1992 aducând o noutate: primul compact disc cu Phoenix, pe lângă varianta pe dublu disc de vinil și cea pe casetă audio. Totodată, a fost pregătită o ediție de lux a discurilor (circa 1.000 de bucăți), ce beneficia de o grafică deosebită, precum și de o fotografie cu membrii Phoenix și autografele acestora. Totuși, la momentul lansării, CD-urile nu fuseseră terminate. Aveau să apară pe piață abia în 1993. Acest nou produs a fost promovat și printr-o serie de concerte, desfășurate în luna decembrie a acelui an. Orașele cuprinse au fost: București (15), Craiova (18), Timișoara (20), Brașov (23), Ploiești (25), Brăila (26) și Constanța (29). Din cauză că au existat niște diferende de ordin material, Nicu Covaci a renunțat la serviciile lui Mircea Baniciu. Ca solist vocal a evoluat Dragoș Bădoi (fost component Direcția 5), împreună cu invitatul special Tony Putrino (cel care a câștigat premiul de popularitate la ediția din acel an a festivalului de la Brașov).

Casa de discuri Electrecord a profitat de publicitatea iscată de noul album și a reeditat, în același timp, LP-urile din anii '70. Oferindu-le pe piață la un preț mult inferior (de exemplu, 26 de lei pentru Mugur de fluier, față de 1.000 de lei pentru Symphoenix/Timișoara), a reușit să vândă peste 100.000 de unități. Ca o ironie, Electrecord a înmânat discul de aur chiar lui Dan Chișu, reprezentantul formației Phoenix.

În 1992 formația a fost invitată să susțină un concert în Spania, la Sevilla, și a efectuat un turneu în Statele Unite și Canada. Tot din 1992 datează și un concert inedit, susținut pe unul din holurile Politehnicii din București. Au participat: Nicu Covaci, Mircea Baniciu, Mani Neumann, Volker Vaessen și probabil Ovidiu Lipan.

La sfârșitul lui 1992 a luat ființă și cel de-al doilea fan-club Phoenix, de data acesta la Timișoara, sub coordonarea Fundației Independente pentru Tineret Timiș. Printre facilitățile oferite membrilor se numărau: intrarea gratuită la concert și accesul cu prioritate la albumele și materialele promoționale ale formației. În momentul inițierii se dorea organizarea unor serate muzicale săptămânale, precum și invitarea unor foști membri Phoenix care să povestească despre formație.

Pentru anul 1993 s-au conturat trei evenimente: apariția monografiei formației, intitulată „Adevărata istorie a formației Phoenix”, realizarea unui film documentar pe baza acesteia și punerea în scenă a operei rock Empire of Vampires, cu versuri în limba română compuse de Șerban Foarță. Totodată, Nicu Covaci dorea să înființeze o mică editură și o casă de discuri. Nici unul dintre aceste proiecte nu a fost finalizat în acel an. Formația cântă în continuare cu Volker Vaessen la chitară bas și cu Dragoș Bădoi ca solist vocal.

În același an, casa de discuri Fanny din Belgia a scos o copie pirat a albumului Cantafabule, pe CD, supranumită Cant of a Bule. Însă sunetul și transpunerea de pe discul de vinil erau la standarde scăzute.

Anul 1994 a adus cu sine plecarea vocalistului Dragoș Bădoi din formație. Nicolae Covaci a considerat că stilul acestuia de a cânta este „bun, dar ușurel”, nefiind în concordanță cu linia haiducească a formației. [43]

Între realizările anului sunt de menționat două concerte, la București și la Timișoara, în formula anilor '60 (Nicu Covaci, Moni Bordeianu, Béla Kamocsa, Pilu Ștefanovici), prilejuite de apariția monografiei „Phoenix, însă eu. ”, la Editura Nemira. De menționat este faptul că drumul muzicienilor de la București la Timișoara a fost deschis de către mașinile de poliție, toate zborurile fiind suspendate din cauza vremii. Cartea amintită, scrisă de Nicu Covaci, surprinde activitatea formației din perioada 1962–1977 într-o manieră ușor romanțată. Volumul al doilea, dedicat perioadei ulterioare și intitulat „Phoenix, dar eu. ”, era programat să apară în primăvara lui 1995, însă din anumite motive, Nicu Covaci nu l-a mai scris atunci.

„Phoenix, însă eu. ” a fost apreciată de Uniunea Scriitorilor ca una dintre puținele mărturii autentice de la jumatătea anilor '90 despre viața tineretului în România anilor '60–'70. [44]

Tot acum este reluat proiectul Empire of Vampires – Împăratul Vampirilor, de data aceasta renunțându-se la ideea de „stage performance”. Cu scenariul și piesele finalizate, se încerca găsirea unui producător dispus să finanțeze un film artistic. În acest sens a fost făcută o sesiune de înregistrări. „I Need a Friend”, piesa centrală a coloanei sonore a filmului, urma să apară și pe un album viitor. Dorința liderului Phoenix era ca pelicula să fie regizată la Hollywood, iar în ea să joace actori celebri.

În paralel cu aceste activități, Nicu Covaci a realizat un proiect solo, înregistând piesa „Neverending Fight”. Ea a beneficiat de un videoclip produs de postul de televiziune Antena 1.

În 1995 Electrecord a lansat compilația Evergreens, în format CD, acest produs reprezentând al doilea compact disc cu piese Phoenix, după Symphoenix/Timișoara. Inițial se dorise o reeditare pe suport modern a suitei „Ciclul anotimpurilor”, apărută pe LP-ul Cei ce ne-au dat nume (1972). Faptul că nu a fost consultat asupra formei finale, precum și selecția defectuoasă prezentă pe compilație, l-au nemulțumit profund pe liderul Nicolae Covaci. Practic CD-ul începe cu trei piese de pe EP-urile formației, continuă cu întreg albumul Cei ce ne-au dat nume și se sfârșește cu o selecție de pe Mugur de fluier. Concomitent cu CD-ul Evergreens, apare o versiune pe casetă audio a compilației Remember Phoenix (scoasă inițial în 1991, pe disc de vinil). Confuzia constă în faptul că Electrecordul a intitulat caseta Evergreen, folosind aceeași grafică cu cea a CD-ului. [45]

Tot în 1995 apare un alt material pirat: este vorba despre Pasărea Rock, ce cuprinde o parte din piesele înregistrate în 1990 și cele două prelucrări de pe single-ul Ballade For You/The Lark. Nicolae Covaci a reacționat prompt, dând în judecată casa respectivă de discuri.

În 1996 este reeditat albumul Cantofabule, de data aceasta cu denumirea corectă: „Cantafabule”. Diferă însă coperta (creație a lui Nicu Covaci, menită să o evoce pe cea inițială a lui Valeriu Sepi, cenzurată în 1975) și ultima piesă, „Phoenix”, care nu se mai termină cu acel solo de pian electric, ci reia imnul „Fie să renască” enunțat la finalul primei compoziții de pe album. După un scurt turneu prin țară, formația susține un concert extraordinar la Sala Radio din București, pe 21 decembrie, în formula: Nicu Covaci, Ioji Kappl., Mani Neumann, Dzidek Marcinkiewicz și Ovidiu Lipan Țăndărică, alături de Orchestra Radiodifuziunii și un cor mixt. Este prezentată pentru prima dată publicului român piesa „(The Tale of) Baba Novak”, cu textul original în limba engleză. Nicu Covaci compune piesa „Ceata” pentru a susține campania electorală a Convenției Democrate Române, acesta reprezentând singurul moment în care muzicianul s-a apropiat de politică.

În 1997 au fost lansate pe piață înregistrările din 1990, sub forma albumului Aniversare 35, editat la casa de discuri Genius CD. Acest eveniment a prilejuit reunirea formației pentru a susține câteva concerte în București și Timișoara. Pe 9 august este înființat clubul „Phoenix” din Constanța.

Tot în acest an apare albumul Phoenix Dance Explosion al formației Proiect K1, ce conține compoziții Phoenix interpretate într-o manieră techno-dance. Cea mai de succes prelucrare s-a dovedit a fi piesa „Fată verde” (realizată după „Ochii negri, ochi de țigan”).

În 1998 este lansat albumul de restituiri Vremuri, anii 60. . Acesta cuprindea, în afară de cele șase piese românești de pe primele EP-uri ale formației, încă șapte melodii din aceeași perioadă, înregistrate la Radioteleviziunea Română sau în particular, cu aparate artizanale. Albumele lansate în 1997 și 1998 sunt promovate printr-o serie de concerte în vara lui 1998.

Tot în 1998, după o pregătire de jumătate de an, a fost pus în scenă spectacolul Cantafabule (supranumit remix). Acesta consta din piesele reorchestrate ale vechiului album din 1975, alături de altele noi sau preluate de pe alte albume („Păpărugă”) și de o serie de interludii. Partea muzicală era dublată de proiecții de film și balet pe scenă. Spectacolul a fost susținut în șase mari orașe din țară. După terminarea spectacolului, Ionuț Contraș se alătură formației pe post de manager (din 2004), iar mai apoi pe post de percuționist (din 2005).

Anul 1999 aduce cu sine reeditarea pe CD a albumelor Cei ce ne-au dat nume și Mugur de fluier. În luna mai apare compilația The Best of Club A, pe care este prezentă și formația Phoenix, cu piesa „Mica țiganiadă”. În acest an, componența formației se schimbă. Dintre vechii membri mai rămân doar Nicu Covaci și Mani Neumann, alături de care vor cânta Tavi Colen și Alin Oprea din formația Talisman, Lucian Cioargă (de la Taxi) la tobe și, mai târziu, Volker Vaessen la chitară bas și Dzidek Marcinkiewicz la clape. Este lansat un maxi-single cu trei piese, intitulat Ora-hora, pe care inițial fusese programată să apară și melodia „Baba Novak”. Acest material, precum și un turneu, au prefațat albumul ce avea să apară peste un an.

Așadar, în 2000 este scos albumul În umbra marelui urs (ortografiere greșită care avea să fie corectată abia în 2003, la reeditare: În umbra marelui U.R.S.S., fără lansare însă). Urmează o serie de concerte, atât în țară cât și în străinătate, la care a fost oferit cadou, odată cu biletul, câte un exemplar reeditat al maxi-single-ului Ora-hora. Din cauza unor dificultăți ivite pe parcurs, turneul din România a fost întrerupt la jumătate. În Germania s-a pus în vânzare și o casetă video, cuprinzând scene din concert și purtând același nume: Ora-hora. De asemenea, este finalizată și o variantă în limba engleză a albumului, intitulată In the Shadow of the Big Bear și avându-l ca solist vocal pe Malcolm J. Lewis (fostul basist al grupului Black Sabbath). Cu toate acestea, materialul nu a beneficiat de promovare din partea casei de discuri, motiv pentru care contractul a fost reziliat mai târziu.

Tot în 2000 apare Phoenix vinil EP, un produs dedicat colecționarilor, editat exclusiv pe suport disc vinil de 7" (17 cm), într-un număr limitat (103 exemplare). [46] Acest material, apărut prin intermediul firmei Eugen Hoffmann S.R.L., conține șase piese reluate de pe albumul de restituiri Vremuri, anii 60. (lansat cu doi ani înainte), mai precis acele înregistrări șaizeciste publicate în premieră.

Baba Novak, Phoenix 40 și 45 de ani (2001–2007) Modificare

În 2001 formația se reunește în componența anilor '70 (împreună cu Mani Neumann) și susține un concert privat în decembrie la Opera Națională București. La chitară bas va cânta pentru moment Eugen Tegu. Piesa „În umbra marelui U.R.S.S.” apare pe compilația Rockada, apărută pe piață împreună cu revista Fan Hits & Posters. În 2002 este susținut un al doilea concert la Operă, de data aceasta pentru publicul larg. La chitară bas revine Ioji Kappl. În vară, Phoenix participă la Festivalul de la Mamaia cu spectacolul intitulat „A fost odată în România”, invitații surpriză fiind Moni Bordeianu și Gheorghe Zamfir. După acest eveniment, în octombrie, are loc un nou concert privat la Operă, dedicat celor care au sprijinit formația de-a lungul timpului, primul dintre cele două spectacole dedicate aniversării a 40 de ani de activitate muzicală a formației. Concertul aniversar „Phoenix – 40 ani de succes” reunește o mulțime de invitați surpriză: vechi membri ai formației (Moni Bordeianu, Kamocsa Béla, Ioan Pilu Ștefanovici – care nu va putea ajunge însă, Liviu Butoi, Valeriu Sepi, Costin Petrescu, Dzidek Marcinkiewicz, Volker Vaessen, Lucian Cioargă, Eugen Tegu, Alin Oprea, Tavi Colen, Ulli Brand) și invitați speciali (Gheorghe Zamfir, Malcolm J. Lewis, Jools Cooper, Sistem, Da Capo și SymPhoenix Orchestra). Acest concert a fost organizat cu sprijin din partea Guvernului României. În seara zilei de 11 octombrie 2002, timp de cinci ore, a fost susținut cel de-al doilea concert, la Sala Polivalentă din București, pentru publicul larg. Într-un interviu din 2002, Nicolae Covaci declara că, dacă ar fi fost lipsit de ajutorul oferit în organizarea concertului aniversar, ar fi intenționat să pună capăt activității formației Phoenix. [47]

Tot în 2002, jurnalistul și realizatorul TV Doru Ionescu produce primele două părți ale „Integralei Phoenix 40”, prilejuite atât de momentul jubiliar, cât și de recentele descoperiri în arhiva Televiziunii Române. Primul episod („Anii '60: Vremuri”, difuzat pe 29 iulie) surprinde perioada „beat” a formației (1962–1970), prezentând primele filmări și videoclipuri realizate între 1968 și 1969. Cei intervievați au fost Nicu Covaci, Béla Kamocsa, Mircea Baniciu, Petru Umanschi, Aurel Gherghel, Octavian și Florin Silviu Ursulescu, Florian Pittiș, Paul Grigoriu, George Stanca, Camil Petrescu jr. și Doru Tufiș. Al doilea episod („Anii '70: Cei ce ne-au dat nume”, difuzat pe 12 august) trece în revistă perioada anilor '70, prezentând filmările formației timișorene realizate de TVR în acea perioadă. Au fost intervievați: Nicu Covaci, Mircea Baniciu, Costin Petrescu, Ovidiu Lipan Țăndărică, textierul Șerban Foarță, ziariștii Petru Umanschi, Octavian și Florin Silviu Ursulescu, George Stanca și Daniela Caraman-Fotea, actorul-colaborator Florian Pittiș, cercetătorul Andrei Oișteanu, operatorul și DJ-ul Adrian Valentir.

Tot în 2002, casa de discuri Quattro din Ucraina scoate pe piață un disc-pirat intitulat Music Heritage – Phoenix. Acesta cuprinde piese preluate de pe CD-urile Vremuri, anii 60. (1998) și Mugur de fluier (1999).

În 2003 este reeditat albumul În umbra marelui U.R.S.S., de data aceasta la Electrecord, având adăugată o nouă piesă („Ceata I”). De Paști este susținut un concert de trei ore împreună cu formația Humble Pie. În acest an apar următoarele două episoade din „Integrala Phoenix 40”. Al treilea („Anii '70–'80: . însă Nicolae Covaci”, difuzat pe 28 ianuarie) surprinde perioada anilor '80 și aduce elemente inedite: interviuri în premieră cu Ioji Kappl, Moni Bordeianu, Valeriu Sepi și Paul Șuvăgău (luate în dimineața concertului aniversar din 11 octombrie 2002), primele interviuri din '90 cu Nicu Covaci, Mircea Baniciu și Moni Bordeianu, luate la București și Osnabrück, noi imagini din anii '70 (filmate de Ioan Cărmăzan), muzică și fotografii din anii '80 (inclusiv Nicu Covaci cântând acasă la Mircea Florian în toamna lui 1989), primul concert Phoenix în România (la Festivalul Rock '91), prima reunire a grupului de la Paris (în primăvara lui 1990) și recitalul de la Festivalul de la Mamaia, ediția 1992. Toate acestea sunt completate de interviuri luate în 2000 lui Nicolae Covaci și lui Ovidiu Lipan. Episodul al patrulea („Anii '90: Fie să renască!”, difuzat pe 12 octombrie) este centrat pe perioada anilor '90. Pe lângă filmări private sau din arhiva TVR și interviurile cu membrii formației, în emisiune se mai destăinuie și Dan Chișu (scenograf al ultimelor puneri în scenă ale Cantafabulelor în anii '70 și artizanul proiectelor Phoenix în primii ani '90), Dorian Ciubuc, cel care i-a adus pentru prima dată în România în anii '90, după mai multe încercări nereușite ale altora, Anca Vijan Graterol (membră în formație, atât în Germania, cât și la începutul anilor '90).

Pe data de 4 aprilie 2003, cu prilejul celor 40 de ani de activitate, Nicolae Covaci primește de la Eugen Simion, președintele Academiei Române, diploma „Distincția culturală”. [48] Florian Pittiș a menționat în repetate rânduri faptul că l-a propus pe Nicu Covaci pentru a fi ales membru al Academiei.

În 2004 este cooptat în formație chitaristul Cristi Gram (fost membru Talisman), împreună cu care formația reunită începe lucrul la un nou album. Este efectuat un turneu în Canada, prilej cu care formația scoate o compilație promoțională intitulată Empire of Vampires, într-un număr limitat de exemplare. Aceasta conține piese de pe albumele SymPhoenix/Timișoara (1992), Aniversare 35 (1997), Vremuri, anii 60. (1998) și În umbra marelui U.R.S.S. (2003).

Pe 9 octombrie este difuzat episodul al cincilea al „Integralei Phoenix”, intitulat „Anii 2000: Anotimpul 5” și prilejuit de întâlnirea underground organizată în Club A din București, pe data de 2 octombrie 2002. Este trecută în revistă toată istoria formației și sunt intervievați Nicu Covaci, Mircea Baniciu, Ioji Kappl, Moni Bordeianu, Dorel Vintilă Zaharia, Ovidiu Lipan Țăndărică, Costin Petrescu, Mani Neumann, Corneliu „Schwartz” Calboreanu, Octavian și Florin Silviu Ursulescu, Aurel Gherghel și Dan Chișu. Ca element inedit, sunt prezentate câteva fragmente audio dintr-o emisiune de la Radio Europa Liberă (datate 1970), în care Cornel Chiriac discută cu Moni Bordeianu despre cenzura unor piese Phoenix din anii '60.

În 2005 formația organizează un turneu în Statele Unite ale Americii, prilej cu care va edita o compilație special pentru fanii de acolo, intitulată Go West. Pe aceasta vor apărea piese ale formației cântate doar în limba engleză, între care două în premieră, ce aveau să apară pe albumul lansat în toamna aceluiași an. În țară, formația susține un concert la Sala Palatului, pe data de 22 mai, pentru ajutorarea sinistraților din Timiș care fuseseră afectați de inundații.

Pe 21 octombrie 2005 Phoenix lansează albumul Baba Novak printr-un concert la Sala Palatului. Acest concert va fi înregistrat și lansat un an mai târziu pe DVD-ul intitulat Live at Sala Palatului, cu prilejul turneului de promovare a noului album. Piesele „Mila 2 de lângă 3” și „Zori de zi” au beneficiat de videoclipuri regizate de Tudor Grămescu.

În 2006 se desfășoară turneul de promovare a albumului Baba Novak, susținut în perioada 11–25 octombrie în zece orașe din România (Constanța, Brăila, Brașov, Pitești, Craiova, Arad, Cluj-Napoca, Bistrița, Iași și București). Fiecare spectator a primit, pe lângă biletul de intrare, un video-CD promoțional conținând videoclipurile „Zori de zi” și „Mila 2 de lângă 3”, precum și două piese din concertul de lansare a albumului („Andrii Popa” și „Baba Novak”). Filmările TVR prilejuite de acest turneu au constituit materialul pentru un documentar difuzat în două părți pe 1 decembrie 2006. Pe 27 noiembrie, Jurnalul Național scoate o ediție de colecție dedicată formației și intitulată „Legenda Phoenix”. [49]

În februarie 2007, poetul și regizorul de teatru Victor Cârcu lansează la o editură din Germania textul operei rock Meșterul Manole, ilustrat cu schițele originale ale lui Valeriu Sepi.

Covaci se numără printre invitații ce participă la realizarea dublului album Cei ce vor fi al formației Iris, lansat cu ocazia împlinirii a trei decenii de activitate. În acest context, liderul Phoenix înregistrează alături de Iris piesa „O mie de întrebări”. [50]

La începutul toamnei, Mircea Baniciu părăsește formația din motive personale, fiind înlocuit cu Bogdan Bradu. Acesta din urmă mai cântase alături de formație și la începutul anilor 2000, în lipsa lui Baniciu.

Sunt reeditate albumele nouăzeciste Symphoenix/Timișoara și Aniversare 35. Edițiile noi au o grafică diferită față de cele inițiale și au apărut sub egida propriei case de discuri, Phoenix Records. [51] [52] În 5 noiembrie 2007, apare compilația Cântece interzise/Cenzurat, distribuită cu ziarul Jurnalul Național. Compilația conține o piesă Phoenix needitată anterior – „Vișina”, într-o versiune live din 1971. Această piesă făcea parte din materialul pentru albumul Cei ce ne-au dat nume, însă a fost interzisă la vremea respectivă și astfel nu a mai apărut pe disc. [53]

Pe data de 12 noiembrie 2007, Nicolae Covaci, Florin Bordeianu, Josef Kappl, Manfred Neumann, Bogdan Bradu, Ionuț Contraș și Cristi Gram sunt decorați de către președintele Traian Băsescu cu „Meritul cultural în grad de cavaler”, în vreme ce Ovidiu Lipan Țăndărică, având deja această distincție, este înaintat la gradul de ofițer. [54]

Pe data de 19 noiembrie 2007 Phoenix susține în sala mare a Teatrului Național din București concertul aniversar de 45 de ani „Phoenix & Friends – 100% Unplugged”. [55] Acesta este acustic, potrivit unui proiect mai vechi, și îi are ca invitați pe Johnny Răducanu, Gheorghe Zamfir, Dumitru Fărcaș, Moni Bordeianu, Marius Mihalache, Stelu Enache, Ludovic Orban, Tavi Colen, acordeonistul Dan Zahan din Turda și Cvartetul Passion. În paralel, Nicu Covaci realizează o expoziție cu lucrări de artă ale sale în foaierul teatrului. Cu o parte din banii strânși în urma acestui eveniment urmează să fie constituită o „bursă Phoenix” acordată unei persoane merituoase pentru a studia la Institutul SAE din Köln și a deveni inginer de sunet cu atestare la nivel european. [56] Al doilea concert ce marchează 45 de ani de activitate a formației, „Phoenix & Friends – Live la Sala Palatului”, are loc pe 7 decembrie și reprezintă o incursiune cronologică în istoria Phoenix-ului. Tot acum, apare compilația 45 ani de muzichie, alcătuită din piese extrase de pe CD-urile SymPhoenix/Timișoara, Evergreens și Aniversare 35.

Proiecte noi, Phoenix 50 și 55 de ani (2008–2021) Modificare

În 2008 realizatorul TV Doru Ionescu realizează episodul al șaselea al „Integralei Phoenix”, intitulat „Apocalipsa după Phoenix: Baba Novak”, care se concentrează pe pregătirea, lansarea și turneul aferent ale albumului Baba Novak, și pe cele două spectacole-eveniment „Phoenix 45 de ani”. Josef Kappl și Mani Neumann părăsesc definitiv Phoenix-ul. [57] Cei doi sunt înlocuiți de Volker Vaessen (bas) și Dzidek Marcinkiewicz (clape).

Nicu Covaci apare pe DVD-ul Folk You 2007 (lansat cu Jurnalul Național pe 4 august 2008) cu piesa „The Measure of a Man”. Aceasta a fost înregistrată în concert, alături de tânărul Silvan Stâncel, în cadrul ediției a treia a Festivalului Folk You! de la Vama Veche. [58] Casa de discuri Electrecord, în colaborare cu Phoenix Records, reeditează albumele Cei ce ne-au dat nume, Mugur de fluier, Cantafabule și Vremuri, anii 60. . [59]

Pe 1 noiembrie 2008, la clubul „Silver Church” din București, are loc concertul de lansare a unui nou album de creație, Back to the Future. , realizat împreună cu Moni Bordeianu. Materialul conține piese mai vechi, majoritatea neînregistrate anterior, compuse de către Bordeianu (unele împreună cu Covaci). [60] Pe acest disc apare și o versiune reorchestrată a celei mai vechi piese din repertoriul formației – „Știu că mă iubești (și tu)”. [61] Pe 17 noiembrie, Jurnalul Național lansează o nouă ediție de colecție dedicată grupului Phoenix, de data aceasta însoțită de un CD compilație cu 18 piese. [62]

În 2009 este realizat un videoclip la piesa „Touché, Touché” de pe Back to the Future. . Clipul este regizat de Cristian Radu Nema și este inclus pe ediția reeditată a albumului. Pe 1 martie, formația susține un concert la Sala Olimpia din Timișoara, cu scopul de a promova discul lansat în anul precedent. [63] Pe 7 martie 2009, are loc în Capitală concertul „Ora-hora”, prilej cu care formația este invitată în emisiunea Timpul chitarelor (TVR 2), unde Nicu Covaci vorbește despre reluarea unui proiect mai vechi de-al său, cu influențe celtice – AnteMiorița. Sunt prezentate, în avanpremieră, fragmente ale unor piese ce urmează să facă parte din AnteMiorița: „Cimpoiul fermecat” și „Asgard”. [64] Solistul principal al noului proiect urmează să fie Bogdan Bradu, în timp ce Cristi Gram va avea un rol important în orchestrarea noilor compoziții.

Phoenix apare pe albumul video Timpul chitarelor, scos pe piață sub forma unui DVD ce cuprinde o selecție cu filmări din arhiva Televiziunii Române, ilustrând cele mai reprezentative nume din istoria rock-ului și folk-ului românesc. Cele trei filmări ce aparțin grupului timișorean, prezente pe acest material, sunt „Vremuri”, „Totuși sunt ca voi” (din perioada „beat”) și „Andrii Popa” (videoclip din perioada „etno”, filmat în Studiourile Buftea). [65]

Pe 1 decembrie 2009, de Ziua națională a României, are loc la Sala Palatului premiera spectacolului Sinteza Rapsodia—Anotimpurile, [59] proiect de rock simfonic ce combină suita „Ciclul anotimpurilor” de pe albumul Cei ce ne-au dat nume cu Rapsodia română nr. 1 în La major a lui George Enescu. Unul dintre invitați este Bogdan Munteniță, solist cu care formația va colabora și în anii următori.

Pe 27 mai 2010, la Opera Română are loc concertul „Phoenix Classics”, ce presupune colaborarea cu Orchestra Simfonică București (condusă de dirijorul Daniel Jinga). Urmează turneul „SymPhoenix”, în parte acustic, care prilejuiește revenirea formației la Timișoara: spectacolul „SymPhoenix” se desfășoară în Parcul Rozelor, pe 24 iunie 2010, formația fiind acompaniată de Filarmonica Banatul din Timișoara. [66] Pe 28 august, Phoenix participă la Festivalul Peninsula de la Târgu Mureș, unde grupul timișorean urcă pe aceeași scenă cu Europe și cu colegii de generație de la Omega, trupă maghiară înființată tot în 1962. [67] Covaci renunță la Ionuț Contraș. Este publicată cartea „Blues de Timișoara, o autobiografie” de Béla Kamocsa, lucrare ce conține, între altele, o istorie a perioadei șaizeciste a Phoenix-ului. [68]

Pe 29 martie 2011 se desfășoară un nou concert simfonic „unplugged” la Opera Națională București, ce facilitează încă o colaborare cu Orchestra Simfonică București. De data aceasta, participă și corul Accustic. [69] Covaci produce un videoclip pentru piesa „În umbra marelui U.R.S.S.”. În această perioadă, liderul Phoenix declară pentru presă că a demarat un nou proiect, Rădăcini, despre care precizează: „Pentru prima oară în cincizeci de ani, Ministrul culturii mi-a oferit sprijin pentru proiectul la care lucrez acum. La fel, Ministrul mediului susține inițiativa bazată pe ideea legăturii noastre vitale cu natura.” Tot acum, este readusă în atenția publicului opera AnteMiorița, programată să constituie proiectul principal al formației pentru anul următor: „«Rădăcinile» este proiectul de finalizat pe anul acesta, iar după aceea, începând de anul viitor, voi lucra la «AnteMiorița», cu ocazia împlinirii celor 50 de ani de Phoenix.” [70] Formația este invitată pentru a doua oară în emisiunea Timpul chitarelor (TVR 2), Volker Vaessen fiind suplinit temporar de Iulian Vrabete, basistul de la Holograf.

În 2012 Ovidiu Lipan Țăndărică părăsește definitiv formația. [71] Covaci îl înlocuiește cu Ionuț Micu, fostul toboșar de la grupurile Interitus Dei, Krypton și Talisman.

Anul 2012 a însemnat aniversarea a jumătate de secol de activitate a legendarului grup timișorean ce la început s-a numit Sfinții. Evenimentul jubiliar se desfășoară la Ateneul Român, pe data de 5 decembrie, printre invitații de marcă numărându-se Mircea Albulescu, Gheorghe Zamfir, Grigore Leșe, Vlad Miriță, Marius Mihalache, Adrian Naidin, Valeriu Sepi, Bogdan Munteniță, alături de rapsozi populari, un cor de copii, noi tineri instrumentiști, [72] plus bateristul din perioada 1967–1970, Dorel Vintilă Zaharia. Evenimentul marchează începerea colaborării cu violonista Cristina Kiseleff, absolventă de studii muzicale clasice și fostă elevă a lui Gabriel Croitoru și Mircea Tiberian. [73] În 20 decembrie, concertul aniversar este susținut și la Timișoara, în fosta Piața Operei. Tot acum apare pe piață 50 ani: Best of Phoenix 1962-2012, un disc vinil, în ediție limitată, despre care Nicu Covaci spunea: „Este un produs de înaltă clasă, ce se adresează în primul rând colecționarilor și fanilor din «aripa dură» a Păsării Phoenix.” [74]

În iunie 2013, în cadrul unei emisiuni televizate, este prezentată o piesă (cu Bogdan Munteniță la voce) din opera AnteMiorița. [75] Pe 28 octombrie 2013, în clubul „Silver Church” din București, se desfășoară concertul „Phoenix International”, fiind lansat și un CD compilație cu același nume. Atât concertul, cât și discul se axează în special pe creațiile în limba engleză din repertoriul Phoenix, compuse preponderent în perioada de exil din Germania Federală. Participă, în calitate de invitați, Moni Bordeianu, Bogdan Munteniță (soliști vocali), Cristina Kiseleff și Teodor Tomulescu (viori). [76]

2014 aduce schimbări masive de componență. La începutul anului solistul Bogdan Bradu se retrage din Phoenix, în urma unei decizii personale de a renunța la muzica rock și de a se întoarce la prima și marea lui dragoste – opera. În februarie, Cristi Gram părăsește și el Phoenix-ul, la un deceniu după ce s-a alăturat formației. Plecarea lui Gram s-a ivit din cauza unei dispute cu Covaci, acesta reproșându-i chitaristului colaborarea cu supergrupul Pasărea Rock, înființat de Mircea Baniciu, Josef Kappl și Ovidiu Lipan. [77] Tot în 2014, în primăvară, Cristina Kiseleff își întrerupe activitatea în Phoenix. În acest context, Covaci reîntregește formula cu Costin Adam (solist vocal), Dan Albu (chitară) și Sergiu Corbu Boldor (vioară, blockflöte), cu care repetă piesele vechi într-un cantonament la Azuga. În luna mai apare maxi-single-ul Asgard, ce conține piesa omonimă, „Vino, Țepeș!” „Nevermind” și „Nunta”. Acestea sunt primele înregistrări oficiale cu Costin Adam, noul vocalist. În vară, Ionuț Micu este înlocuit cu Flavius Hosu, un toboșar de doar 13 ani, iar chitaristul Andrei Cerbu (11 ani) cântă ocazional cu Phoenix. [78] În urma a două cantonamente a câte o lună, la Sinaia și Mangalia, sunt definitivate piesele pentru un nou album ce are ca temă principală voievozii și regii care au luptat pentru țară împotriva dușmanilor. [79] Pe 16 octombrie are loc un concert în Berăria H din Capitală, concomitent cu apariția unui maxi-single promoțional cu trei piese, ce prefațează noul album. Covaci întrerupe colaborarea cu Dan Albu și cu Sergiu Corbu Boldor și îi cooptează pe Andrei Cerbu și Marc Alexandru Ținț, ambii la chitară.

Noul album se numește Vino, Țepeș! și este lansat în cadrul unui concert pe 6 decembrie la Palatul Național al Copiilor. [80] Odată cu acest album, apar pe piață două volume, scrise de Nicolae Covaci, despre istoria formației: „Phoenix: Însă eu, o pasăre. ” și „Phoenix: Giudecata înțelepților”. Primul reprezintă reeditarea cărții „Phoenix, însă eu. ”, publicată inițial în 1994, și prezintă istoria grupului timișorean de la înființare până la plecarea clandestină în Germania de Vest în 1977. Al doilea volum reprezintă o lucrare nouă, în care Covaci relatează povestea Phoenix de după 1977. [81] În anul următor, poetul Șerban Foarță publică „Texte pentru Phoenix”, un volum ce reunește versurile scrise pentru Cantafabule. Este filmat un videoclip pentru piesa care dă numele discului Vino, Țepeș!.

Periplul chitariștilor de pe parcursul ultimului an ia sfârșit în a doua jumătate a lui 2015, odată cu revenirea lui Cristi Gram. În 5 noiembrie, pe fondul protestelor de stradă generate de tragedia de la Colectiv, este înregistrată piesa „Fie să renască”, în fapt o variantă refăcută a melodiei „Phoenix” de pe Cantofabule. [82]

Pe 16 martie 2016 este organizat „Arhaic Rock”, un concert Phoenix, în care, alături de instrumentele specifice rock-ului, își găsesc locul violoncelul și câteva instrumente tradiționale precum tulnicul, toaca, buciumul sau cavalul. [83] Participă Adrian Naidin (violoncel), Maria Casandra Hauși (voce), alături de doi tineri muzicieni – Roxana Zanga și Daath Yug – ce au înființat Drum'n'Flute, un proiect de muzică etno rock interpretată cu instrumente tradiționale românești și având ca punct de plecare compoziția „Strunga” a lui Nicu Covaci. [84] Este publicată cartea „Nebunul cu ochii închiși. Mony Bordeianu în dialog cu Doru Ionescu”, o biografie a primului vocalist al grupului timișorean.

În 2017 Phoenix împlinește 55 de ani, moment marcat de spectacolul „Phoenix & Friends Rock Edition”, desfășurat la Arenele Romane din București, pe 19 aprilie, chiar în ziua în care Nicu Covaci face 70 de ani. Evenimentul aduce pe scenă, alături de membrii Phoenix, o serie de invitați din zona rock-ului: Dan Andrei Aldea, Călin Pop (Celelalte Cuvinte), Roman Iagupov (Zdob și Zdub), AG Weinberger, Rareș Totu, Alin Oprea (Talisman), Crivăț și Luparul (Bucovina), formația Trooper, Bogdan „Bodo” Marin (Proconsul), Eugen Mihăescu și Gabriel „Guriță” Nicolau (Krypton), Tavi Iepan (Rezident EX), soliștii Moni Bordeianu, Bogdan Bradu și Malcolm J. Lewis, veteranul toboșar Dorel Vintilă Zaharia, dar și tinerii chitariștii Flavia Staicu și Andrei Cerbu (amândoi în vârstă de 14 ani). [85] Pe 2 iunie, în Piața Libertății din Timișoara, un al doilea concert aniversar „Phoenix & Friends 55 de ani”, îi aduce pe scenă, lângă veterana trupă, pe invitații Moni Bordeianu, Bogdan Bradu, Bogdan Munteniță, Valeriu Sepi și Titi Dragomir, plus două formații locale: All Friends Band și Vest Phoenix Cover. [86]

Apare o nouă carte semnată Nicu Covaci: „55 de ani de Phoenix în 21 de interviuri”. Pe 7 octombrie 2017 este difuzat episodul al șaptelea al „Integralei Phoenix”, intitulat „Știu că mă iubești și tu. Vlad Țepeș!” (realizator Doru Ionescu, TVR). [87] Episodul acoperă perioada 2008–2014, prezentând lansarea discului Back to the Future. , aparițiile în emisiunea Timpul chitarelor (2009 și 2011), proiectele live „Rapsodia I/Cei ce ne-au dat nume”, „Phoenix Classics” și „SymPhoenix”, jubileul de la Ateneul Român din decembrie 2012, încheindu-se cu pregătirea albumului Vino, Țepeș!. Covaci întrerupe colaborarea cu Volker Vaessen și reface formula cu Vlady Săteanu (chitară bas) și Lavinia Săteanu (vioară).

Pe 28 ianuarie 2018 are loc evenimentul „Eminescu, eternul Phoenix” la Palatul Noblesse din București, [88] unde, alături de Phoenix (care susține un microrecital), mai participă jurnalistul Doru Ionescu, eminescologul George Anca și solistul Stelu Enache. Cu această ocazie apare CD-ul Eminescu, eternul Phoenix, distribuit împreună cu o broșură despre prezența versurilor lui Mihai Eminescu în muzica rock/folk românească.

Este reluat proiectul Sinteza Rapsodia—Anotimpurile, ce a avut premiera în decembrie 2009. Turneul național „Sinteza – Rapsodia” începe pe 10 februarie 2018, la Iași, [89] și se încheie pe 4 ianuarie 2019, la București. [90] În această perioadă, Phoenix a avut și alte proiecte, precum un nou concert „Arhaic Rock”, organizat pe 16 octombrie 2018. [91] Tot în 2018 este publicată cartea „Între Phoenix și. Le Corbusier. Costin Petrescu în dialog cu Nelu Stratone”, o biografie a arhitectului–muzician Costin Petrescu, membru Phoenix între 1972–1975 și participant la înregistrarea legendarelor albume Cei ce ne-au dat nume și Mugur de fluier. [92]

În aprilie 2019, în cadrul emisiunii Muzică și Radio realizată de Lenți Chiriac și difuzată de Radio România Actualități, Cristi Gram a anunțat că formația lucrează la două albume ce se află în curs de imprimare în studio: primul este constituit de materialul proiectului Sinteza Rapsodia—Anotimpurile, iar al doilea este reprezentat de reînregistrarea în formula actuală și cu un sunet modern a zece dintre cele mai cunoscute hit-uri Phoenix. Tot acum, Gram reamintește de opera rock AnteMiorița, pe care formația o are în vedere în continuare pentru a fi imprimată în studio și pusă în scenă. [93] Dintre hit-urile reînregistrate, „Jocul” este difuzat în premieră la 20 noiembrie, pe Rock FM, în cadrul emisiunii Rock Driver, realizată de Cristian Hrubaru. [94]

Pe 31 august 2019 apare albumul de restituiri The 80s, editat sub forma unui CD promoțional. Materialul acoperă perioada de exil a formației, din Germania Federală, incluzând piese compuse și înregistrate de Covaci, după ce acesta a fost părăsit de colegii săi din formula în care grupul a fugit din România în 1977. Majoritatea cântecelor incluse pe The 80s apar pentru prima oară pe suport compact disc. Alături de melodiile reluate de pe LP-ul Transsylvania (1981) și de pe discurile single Ballade For You/The Lark (1987) și Tuareg/Mr. G's Promises (1988), CD-ul mai conține șase piese din arhiva personală a lui Covaci, publicate în premieră în variantele lor originale („Empire of Vampires”, „The Tale of Baba Novak”, „Morning Light”, „Running”, „Bounty Man”, „I Need a Friend”) și o înregistrare live din 1980 a melodiei „Strunga”. [95] Concomitent cu publicarea albumului de restituiri The 80s, apare și o variantă reeditată a compilației Phoenix International (2013). [96] Ambele CD-uri sunt realizate cu sprijinul DB Schenker care devine partenerul logistic oficial al trupei. [97]

În prima jumătate a lunii octombrie 2019, formația susține un mini-turneu în Canada, în patru mari orașe: Toronto (5), Montréal (6), Calgary (11) și Vancouver (12), [98] iar apoi se întoarce în România pentru a demara un nou turneu, „Fie să renască”, ce cuprinde 12 orașe. Patru concerte au loc la finalul lui octombrie, la Galați (26), Brașov (29), Cluj-Napoca (30) și Sibiu (31), iar restul de opt concerte se desfășoară pe parcursul lui noiembrie: Vaslui (6), Iași (7), Buzău (12), Brăila (13), Oradea (16), Arad (17), Constanța (21) și Ploiești (22). [99]

Pe 23 noiembrie este lansată cartea „Nicolae Covaci – Pictorul”. Aceasta prezintă în premieră peste 100 de fotografii cu lucrări de pictură și sculptură realizate de-a lungul timpului de liderul Phoenix. Albumul este structurat în zece secțiuni și are 116 pagini. Pe lângă comentariile scrise ale lui Covaci, cartea include și 12 coduri QR, care conectează paginile volumului tipărit cu mediul online, fiind astfel prima carte hibridă (smart-book) din domeniul artelor plastice, publicată în România și, probabil, în lume. [100] Pe 15 decembrie, la Arenele Romane, Phoenix urcă din nou pe scenă în fața publicului bucureștean, cu prilejul concertului „Fie să renască”, care încheie turneul omonim. În preambulul recitalului Phoenix, cântă Riot Monk din Baia Mare, formația anglo-spaniolă White Coast Rebels și Latvian Blues Band din Riga, în timp ce Maria Casandra Hauși și Bogdan Munteniță participă ca invitați. [101]

Anul 2020 aduce cu sine mult mai puține spectacole din cauza pandemiei de coronavirus. Au loc doar câteva concerte, cele mai importante fiind „Phoenix Classics” (pe 22 ianuarie, la Hard Rock Cafe), „Rock 100% românesc” (pe 11 septembrie, la Teatrul de vară „Mihai Eminescu”, împreună cu Trooper), în timp ce „Fie să renască” (reprogramat pe 11 noiembrie, în clubul bucureștean Quantic) este anulat. [102] Pe 19 aprilie, cu ocazia aniversării a 73 de ani de viață, membrii formației îi dedică lui Nicu Covaci cântecul „Mugur de fluier”, într-o nouă înregistrare, efectuată de fiecare de acasă. [103]

În august și septembrie 2020 apar două casete audio, editate de către colecționarul de discuri Remus Miron (Lektronikumuz) din Brașov, sub egida DJs Techno Conference (DTC). [104] Prima, publicată sub numele Phoenix Remastered Tape și într-o ediție limitată, reprezintă o remasterizare a compilației Formația „Phoenix”, lansată inițial de Electrecord în 1975. [105] A doua este o reeditare, de asemenea remasterizată, a albumului Cantafabule și conține câteva piese suplimentare față de materialul original: două interludii extrase din proiectul Cantafabule remix, melodia „Omule, cine ești tu?” (de pe LP-ul Formații de muzică pop 1), respectiv „Culegătorul de melci” și o bucată de peste 7 minute (needitate anterior) din opera rock Omul 36/80 (1969). [106] În februarie 2021 apare a treia casetă audio, Agentul straniu – Remastered Tape, ce conține coloana sonoră a filmului Agentul straniu (1974, regia: Savel Știopul). La aceasta au contribuit compozitorii Edmond Deda și Harry Maiorovici, împreună cu formațiile Phoenix și Roșu și Negru. În afară de coloana sonoră propriu-zisă, caseta include câteva vechi piese rock românești, needitate anterior pe vreun suport, între care și „Bun e vinul ghiurghiuliu” (1965), una din primele prelucrări folclorice ale grupului Phoenix, extrasă din arhiva Radio. [107]


Phoenix II - History

by A. Zaid and P.F. de Wet
Date Production Support Programme

1. Origin of date palm

The exact origin of the date palm (Phoenix dactylifera L.) is considered to be lost in Antiquity. However, it is certain that the date palm was cultivated as early as 4000 B.C. since it was used for the construction of the temple of the moon god near Ur in Southern Iraq - Mesopotamia (Popenoe, 1913 1973).

More proof of the great antiquity of the date palm is in Egypt's Nile Valley where it was used as the symbol for a year in Egyptian hieroglyphics and its frond as a symbol for a month (Dowson, 1982). However, the culture of date palm did not become important in Egypt until somewhat later than that of Iraq (Danthine, 1937), about 3000 - 2000 B.C.

The above is confirmed by history, and corroborated by the archaeological research into ancient historical remains of the Sumerians, Akadians and Babylonians (Figure 17a). Houses of these very ancient people were roofed with palm tree trunks and fronds. The uses of date for medicinal purposes, in addition to its food value, were also documented.

In conclusion, date palm is probably the most ancient cultivated tree in the world. It could be safely assumed that the reason for mentioning dates and date palms in the Jewish, Christian, and Islamic religions was due mainly to the influence of the Prophet Abraham, who was born and raised in the old city of Ur where date palms were grown. Ibrahim's love of the date and date palm left a lasting influence on these religions.

The Jews consider the date as one of the seven holy fruits and they celebrate Palm Sunday. But no other religion has stressed the holiness of the date and date palm as much as the Islamic religion. The Holy Koran mentioned date and date palm in 17 Suras (chapters), of the original 114 Suras and 20 verses of 6,263 verses. Prophet Muhammed (peace be upon him) is reported to have said that the best property is date palm, that dates cure many disorders, and he urged Muslims to eat the date and tend the date palm. "And they came to Elim, where were twelve wells of water and three score and ten palms, and they encamped there by the waters". Elim was one of the oases where the Israelites set up camp during their flight from Egypt across the Sinai to the Promised Land, and the 70 palms mentioned in the book of Exodus, 45:27, were date palms.

During Biblical times, the date palm was common throughout Egypt and the Levant, including present-day Israel. Phoenicia, the name by which part of the Levant, particularly the portion including Tyre and Sidon, was known to the Romans and Greeks, means "land of palms". Some of the ancient coins of Tyre and Sidon bear the image of the date palm, as does a Jewish coin issued at the time of Judas Maccabeus, about 175 B.C. To commemorate the conquest of the Jews and the destruction of Jerusalem by Titus in 70 A.D., the Roman emperor Vespasian issued a coin showing a weeping woman sitting beneath a palm tree.

Flavius Josephus, a Jewish historian, reported that during his time (First Century A.D.) there were still groves of date palms near Jericho, around the lake of Galilee, on the Mount of Olives, and in and around Jerusalem. In passing, it may be said here that the Hebrew word for the date palm is "tamar". It became the Jewish symbol of grace and elegance and was often bestowed by them on women, as for instance, the sister of Absalom, in allusion to their graceful, upright carriage. Even today, in Israel and other countries "Tamar," "Tamara," and "Tamarah" are often used as girls' names.

The legend is, that the date palm (not the apple tree) was the tree of knowledge of good and evil, and that the date (not the apple) was the fruit Eve so generously offered to Adam in the Garden of Eden (Figure 17b). If the date palm was the tree of knowledge, Gabriel would not have suggested to Adam that he taste and eat the dates.

Where the date palm originated is not known. Although widely cultivated, no truly wild plant has ever been found. Its progenitor is believed to be Phoenix reclinata Jacq from tropical Africa, or Phoenix sylvestris (L). Roxb. from India, or a hybrid between these two. Both these species have palatable, although inferior fruits.

The spreading of the date palm and its cultivation occurred during the past centuries following two distinct directions:

- One starting from Mesopatamia to Iran, to reach the Valley of the Indus and Pakistan
- The other starting from Egypt towards Libya, the Maghreb and Sahel countries (Figure 18).

The original establishment of date palm in these countries was initially localised: Tunisia/Djerid Algeria/Souf, Oued Rhir, Tidikelt and Saoura Morocco/Tafilalet and Draa Valleys and Mauritania/Adrar.

To the south, it was introduced into Mali/Tassili, Hoggar and Adrar of Iforas Niger/Djado-Kaouar and Chad/Borkou-Tibesti.

The above date propagation in Africa was realised using the same itineraries as those of the Neolithic civilisation but with some delays. It is illustrated by the presence of Sudan date plantations around the Neolithic sites.

The establishment of date plantations and oases was made possible because of the development of irrigation techniques. This establishment in the Sahara was initiated during the last centuries before our era. The optimum development was only reached during the Fifth and Sixth centuries with Botros and Zenets when commercial camel traffic through the Sahara was made possible.

The old world of date palm stretches from east to west (± 8,000 km) and from north to south (± 2,000 km). According to Dowson (1982), date palm covers 3 % of the world's cultivated surface.

In the early years of the Nineteenth Century (1912), the date palm was introduced into the western part of North America (Colorado Desert, Atacama Desert and other regions).

2. Geographical distribution of date palm

Date palm is found in both the Old World (Near East and North Africa) and the New World (American continent) where dates are grown commercially in large quantities (Figure 19). The date belt stretches from the Indus Valley in the east to the Atlantic Ocean in the west. In order to have a clear picture on the geographical distribution of date palm, it is worth looking at it from the following aspects: (i) Distribution according to latitude, (ii) Distribution according to altitude, and (iii) Number of date palms in the world.

(i) Distribution according to latitude

The distribution according to latitude for both northern and southern hemispheres is illustrated in Tables 6 and 7. In Asia, 32° north, in the Indus Valley, is the northern limit of date palm cultivation. It follows the southern edge of the Perso-Afghan mountain mass, till it reaches the 35° north in Iraq and turns south west to the Mediterranean sea at the Gulf of Gaza. Date palm then follows the Mediterranean coast as far as Tunisia and skirts the southern edge of Morocco to the Atlantic Ocean.

The 17° north parallel is the southern limit of the date palm in the Sahara. From the 15° north in Sudan, it follows the coast of the Red Sea and the Gulf of Aden, till it drops to 10° north to cover the northern part of Somalia. This southern line continues till it reaches the coasts of Arabia and Pakistan till the limit of Indus.

At about 33° north in the American continent, date palm plantations were newly introduced in Southern California. Seven degrees (7°) further south, less important and older introductions are found in the lower California Peninsula of Mexico. Other few, small and recent

TABLE 6
Latitude limits of date palm cultivation in the Northern Hemisphere of the Old World


Canon Conflict

In the novel, Caledor: Tales of The Sundering (2011) Caledor II's birth name was implied to be Tythanir. Tythanir shows many of the same character traits as Caledor II, including arrogance, petulance, and entitlement. As Tythanir is implied to be Imrik's first child, it was generally accepted that Tythanir is a young Caledor II. [7a]

However, in the novel Master of Dragons (2013), part of the War of Vengeance trilogy, Caledor II's birth name is referred to as Menlaeth, not Tythanir. [6a]


Watch the video: Phoenix II - Colombia 91